Un gând de încheiere

La secțiunea de duminică, am amintit despre o scrisoare adresată împăratului roman, în care sunt descrise suferințele creștinilor din primele secole: „… Iată ce cale am urmat cu cei denunțați ca fiind creștini: îi întrebam dacă erau creștini; dacă mărturiseau că erau, repetam întrebarea încă de două ori, menționând și amenințarea cu pedeapsa capitală; dacă răspundeau la fel, ordonam să fie executați. Fiindcă, indiferent de natura crezului lor, n-am avut totuși nicio îndoială că nesupunerea și îndârjirea meritau pedepsite. Pe cei care negau că erau sau că ar fi fost vreodată creștini, care repetau după mine cuvintele invocării zeilor și care aduceau închinare, cu vin și tămâie, chipului tău (adus special în acest scop la porunca mea) și zeilor și care la sfârșit Îl blestemau pe Hristos – lucruri despre care se spune că cei care sunt într-adevăr creștini nu pot fi constrânși nicidecum să le facă – am socotit că era potrivit să îi eliberez. Alții, care erau indicați de un informator, mărturiseau la început că erau creștini, dar mai apoi negau; era adevărat că avuseseră aceste convingeri, însă renunțaseră la ele, unii de trei ani, alții de mai mulți ani, iar câțiva chiar de douăzeci și cinci de ani. Ei s-au închinat cu toții la statuia ta și la icoanele zeilor și L-au blestemat pe Hristos.” – Pliny Letters (London: William Heinemann, 1915), cartea 10:96 (vol. 2, pp. 401–403).