Un gând de încheiere

Din momentul în care a admis că era un om păcătos și a mărturisit că Isus era „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16) și până când L-a tăgăduit pe Domnul său și, mai departe, până la biruinţele și greșelile lui în calitate de conducător al bisericii, Petru a avut în mod clar un rol-cheie. El și-a scris epistolele sub inspirația Duhului Sfânt, pornind atât de la cunoștințele sale teoretice, cât și de la experiența personală. El a cunoscut la prima mână harul mântuitor al lui Hristos, dar și harul Său transformator. „Înainte de marea lui cădere, era întotdeauna năvalnic şi autoritar, vorbind pripit, sub impulsul de moment. Era întotdeauna gata să-i corecteze pe alții şi să-şi exprime părerea înainte de a se fi înțeles bine pe el însuşi sau ce avea de spus. Dar Petru a fost convertit, iar Petru cel convertit a fost foarte diferit de Petru cel impulsiv şi pripit. Deşi şi-a păstrat zelul de mai înainte, harul lui Hristos i l-a temperat. În loc să fie impulsiv, încrezător în sine şi mândru, a devenit calm, stăpân pe sine şi dispus să se lase învățat. Atunci era pregătit să pască atât oile, cât şi mieluşeii turmei lui Hristos.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, ed. 2016, p. 283 (334-335)

Este cineva printre noi care nu se regăsește în această descriere a lui Petru? Cine dintre noi nu s-a ridicat cu curaj în apărarea credinței lui? Și cine dintre noi nu a eșuat lamentabil?

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Viața lui Iisus, capitolele 25, „Chemarea ucenicilor”, și 40, „O noapte pe lac”.