Viaţa este grea, o ştim din experienţă. Şi ni s-a arătat cât de grea avea să fie încă din Eden, imediat după cădere.

Ce le-a descoperit Domnul primilor noştri părinţi despre urmările neascultării lor (vezi Geneza 3:16-24)?

Geneza 3:16-24
16. Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”
17. Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale;
18. spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp.
19. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”
20. Adam a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii.
21. Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele.
22. Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.”
23. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat.
24. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.

Erau totuşi numai câteva urmări. Dacă singurele noastre probleme ar fi spinii şi pălămidă, viaţa noastră ar fi radical diferită!

Dar ce vedem când privim în jur? Suferinţă, boală, sărăcie, războaie, crime, tristeţe, poluare şi nedreptate! Istoricul antic Herodot a scris despre nişte oameni care, la venirea pe lume a unui copil, aveau obiceiul să plângă (da, să plângă!), ca o anticipare a durerii şi suferinţei care îl aşteptau până la vârsta maturităţii. Atitudinea lor ni se pare morbidă, dar poate spune cineva că nu are un sâmbure de adevăr?

Cartea lui Iov ne vorbeşte despre condiţia omului. Iov poate fi considerat un simbol al tuturor oamenilor, deoarece toţi suferim – şi, uneori, pe nedrept, disproporţionat faţă de păcatele pe care le facem inevitabil. Suferinţa noastră este nedreaptă, la fel cum suferinţa lui Iov a fost nedreaptă.

Însă cartea lui Iov ne transmite următorul adevăr: Dumnezeu este cu noi, El ne cunoaşte suferinţa şi ne promite că suferinţa noastră nu este zadarnică.

Scriitorii nereligioşi, scriitorii atei depun eforturi ca să se împace cu zădărnicia unei vieţi ce se sfârşeşte, potrivit convingerilor lor, cu moartea eternă. Ei se luptă din răsputeri să găsească răspunsuri şi nu găsesc nimic, pentru că viaţa aceasta, în sine, nu oferă nimic. Filosofia nihilistă (din latinescul nihil – „nimic”) susţine că lumea noastră şi viaţa noastră în lume nu înseamnă nimic.

Dar cartea lui Iov ne îndreaptă privirea spre o realitate transcendentă, care se află dincolo de acest nihil cu care ne ameninţă viaţa efemeră. Ea ne îndreaptă privirea spre Dumnezeu şi ne inspiră speranţă. Ne spune că tot ce ni se întâmplă aici are un motiv şi că există un Dumnezeu care ştie tot ce se întâmplă, un Dumnezeu care promite să facă dreptate într-o zi. Deşi nu ne dă răspuns la toate întrebările, ea nu ne lasă să credem că finalul existenţei ar fi nimicul cenuşii sau al ţărânei (Geneza 3:19; Iov 2:8), ci ne oferă speranţa supremă, speranţa că există ceva dincolo de tot ce putem percepe cu simţurile noastre.

Ce texte biblice declară explicit că speranţa pe care o avem întrece cu mult tot ce ne poate oferi lumea aceasta? Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO