Încurajare din cer

Citeşte Matei 17:1-9. De ce a fost atât de important acest moment şi pentru Isus, şi pentru ucenici?

Matei 17:1-9
1. După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt.
2. El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina.
3. Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El.
4. Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.”
5. Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!”
6. Când au auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare.
7. Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!”
8. Ei au ridicat ochii, şi n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur.
9. Pe când se coborau din munte, Isus le-a dat porunca următoare: „Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.”

Isus „locuise în cer, în mijlocul iubirii şi într-o părtăşie fericită, dar, pe pământul pe care-l crease, era singur. Acum, cerul îşi trimisese solii la Isus – nu îngeri, ci oameni care trecuseră prin suferinţe şi întristare şi care puteau să simtă cu Mântuitorul în încercările vieţii Sale pe pământ. Moise şi Ilie fuseseră conlucrători ai lui Isus. Ei împărtăşiseră dorinţa Lui de a-i mântui pe oameni. […] Aceşti oameni, aleşi mai presus de toţi îngerii din jurul tronului, veniseră să stea de vorbă cu Isus despre suferinţele Lui şi să-L mângâie cu asigurarea simpatiei cerului. Subiectul convorbirii lor era nădejdea lumii, mântuirea tuturor fiinţelor omeneşti.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 365 (422)

Cât de uimitor este că Isus, Fiul lui Dumnezeu, când a fost om a avut nevoie de mângâiere şi de încurajare din partea acestor oameni care cunoscuseră ei înşişi ce înseamnă suferinţa şi descurajarea. Luca relatează că ei I-au vorbit despre „sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (Luca 9:31 – în traducerea NKJV: „Sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească la Ierusalim”) – o dovadă în plus că moartea lui Isus era necesară pentru mântuirea omenirii. Fiind atât de mult în joc, nu este de mirare că Tatăl a văzut că era nevoie şi a trimis această încurajare.

În acelaşi timp, pe lângă tot ce văzuseră şi auziseră deja, Petru, Iacov şi Ioan aveau să primească şi alte dovezi pentru a crede. Glasul care s-a auzit din nor trebuie să fi fost încurajator pentru ei, din moment ce trecuseră peste teama iniţială. Cât de relevant este şi faptul că Matei menţionează că „Isus S-a apropiat, S-a atins de ei şi le-a zis: «Sculaţi-vă, nu vă temeţi!»„ (Matei 17:7). În ciuda a tot ce urma să sufere foarte curând, Isus îi mângâie şi îi încurajează pe ucenici.

Indiferent cine suntem sau cât de puternice sunt credinţa şi angajamentul nostru, toţi avem nevoie, uneori, să fim încurajaţi. Pe cine crezi că ai putea să încurajezi chiar acum? Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO