Un gând de încheiere

Administrarea încredinţată oamenilor şi-a avut începutul în momentul în care Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi pe Eva în frumoasa grădină a Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească (Geneza 2:15). Dumnezeu i-a învestit cu acest nou rol şi le-a vorbit despre responsabilitatea lor. Îngrijirea grădinii avea să le aducă fericire şi sens în viaţă.

Cuvântul ebraic „a stăpâni” (Geneza 1:26,28) înseamnă „a aduce sub control şi ordine”. Dat fiind contextul, nu este vorba despre o stăpânire aspră, ci despre una blândă, care presupune grija faţă de lucrurile create de Dumnezeu. Responsabilitatea aceasta nu a încetat. În mediul acesta, Adam şi Eva trebuiau să înveţe că Dumnezeu este Proprietarul şi că ei erau doar gestionarii sau administratorii. Dumnezeu Şi-a dorit de la bun început ca ei să deţină poziţii de responsabilitate şi încredere, dar nu în calitate de proprietari. Ce se cerea de la ei era să fie credincioşi în îndeplinirea lucrului lor.

„Lui Adam şi Evei le-a fost dată în grijă Grădina Edenului. Ei trebuiau «s-o lucreze şi s-o păzească». Ei lucrau fericiţi. Mintea, inima şi voinţa acţionau în perfectă armonie. Ei nu găseau în lucrul lor oboseală sau trudă. Îşi umpleau ceasurile cu munca utilă şi cu comuniunea dintre ei. Ocupaţia lor era plăcută. Dumnezeu şi Hristos îi vizitau şi stăteau de vorbă cu ei. Ei se bucurau de libertate perfectă. […] Dumnezeu era proprietarul căminului lor din Eden. Ei se ocupau de el sub stăpânirea Sa.” – Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 10, p. 327