Citeşte Matei 15:29-39 şi compară cu Matei 14:13-21. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre cele două scene?

Matei 15:29-39
29. Isus a plecat din locurile acelea şi a venit lângă Marea Galileii. S-a suit pe munte şi a şezut jos acolo.
30. Atunci au venit la El multe noroade, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţi bolnavi. I-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit;
31. aşa că noroadele se mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşesc, şchiopii umblă, şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel.
32. Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Mi-este milă de gloata aceasta; căci iată că de trei zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mânca. Nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum.”
33. Ucenicii I-au zis: „De unde să luăm în pustiul acesta atâtea pâini ca să săturăm atâta gloată?”
34. „Câte pâini aveţi?”, i-a întrebat Isus. „Şapte”, I-au răspuns ei, „şi puţini peştişori”.
35. Atunci Isus a poruncit norodului să şadă pe pământ.
36. A luat cele şapte pâini şi peştişorii şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit norodului.
37. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi s-au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de firimituri.
38. Cei ce mâncaseră erau patru mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.
39. În urmă Isus a dat drumul noroadelor, S-a suit în corabie şi a trecut în ţinutul Magdalei.

Matei 14:13-21
13. Isus, când a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos.
14. Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi.
15. Când s-a înserat, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: „Locul acesta este pustiu, şi vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare.”
16. „N-au nevoie să plece”, le-a răspuns Isus, „daţi-le voi să mănânce.”
17. Dar ei I-au zis: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.”
18. Şi El le-a zis: „Aduceţi-i aici la Mine.”
19. Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor.
20. Toţi au mâncat şi s-au săturat; şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de firimituri.
21. Cei ce mâncaseră erau cam la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.

Mulţi oameni nu îşi dau seama că în evanghelii sunt două ocazii în care Isus hrăneşte mulţimile: prima este pentru iudei, a doua este pentru neamuri, în ambele cazuri, lui Isus îi este „milă” de oameni.

Este uimitor acest tablou, cu mii de oameni care nu erau iudei, dar veniseră să fie învăţaţi, iubiţi şi hrăniţi de acest rabin tânăr. Astăzi, privind în urmă şi înţelegând universalitatea Evangheliei (în definitiv, majoritatea celor care citesc acum aceste cuvinte nu sunt iudei), putem să pierdem uşor din vedere cât de incredibilă şi de neaşteptată trebuie să li se fi părut o astfel de atitudine oamenilor de atunci, atât iudei, cât şi neamuri. Fără îndoială, Isus i-a uimit pe toţi.

Şi totuşi, acesta a fost întotdeauna planul lui Dumnezeu: de a-i atrage la El pe toţi oamenii de pe pământ. Un verset surprinzător, din Vechiul Testament, stă ca dovadă a acestui adevăr: „Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copiii etiopienilor, copii ai lui Israel? … N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului, ca şi pe filisteni din Caftor şi pe sirieni din Chir?” (Amos 9:7).

Ce spune Dumnezeu aici? Că El este interesat nu doar de Israel, ci de toate popoarele. Este El interesat de filisteni? O lectură atentă a Vechiului Testament ne descoperă în mod repetat acest adevăr. De-a lungul secolelor, el a devenit atât de obscur, încât, în perioada formării bisericii Noului Testament, multora dintre credincioşi le-a fost greu să-l accepte.

Citeşte Romani 4:1-12. Ce elemente din aceste versete arată universalitatea Evangheliei?

Romani 4:1-12
1. Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?
2. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.
3. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.”
4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;
5. pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.
6. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.
7. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!
8. Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”
9. Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa „i-a fost socotită ca neprihănire.”
10. Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.
11. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;
12. şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO