[luni, 7 martie] Prin credință, Avraam…
Cartea Evrei definește credința ca fiind „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Apoi, ne prezintă o listă cu oamenii credincioși din istoria poporului Israel care exemplifică ce înseamnă credința și ne arată cum au manifestat-o aceștia prin faptele lor.
2. Cum și-au manifestat credința acești „eroi” ai credinței? Ce legătură a existat între faptele lor și nădejdea în lucrurile care nu se văd?
Evrei 11:1-19
„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. 2 Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. 3 Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. 4 Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. 5 Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. 6 Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. 7 Prin credinţă, Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa, prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă. 8 Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. 9 Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. 10 Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. 11 Prin credinţă, şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. 12 De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra. 13 În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. 14 Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. 15 Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. 16 Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. 17 Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! 18 El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” 19 Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi, şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi”.
Probabil că cel mai important personaj din acest capitol este Avraam. În special, ultimul lui act de credință ilustrează adevărata natură a credinței. Pavel remarcă faptul că Dumnezeu pare să Se contrazică atunci când îi dă lui Avraam porunca de a-l aduce jertfă pe Isaac (Evrei 11:17,18). Isaac nu era singurul fiu al lui Avraam. Ismael era întâiul lui născut, dar Dumnezeu îi spusese patriarhului că nu era o problemă pentru El să accepte cererea Sarei de a-l alunga pe Ismael și pe mama lui, fiindcă avea să aibă grijă de ei și, de asemenea, pentru că din Isaac avea să iasă o sămânță care va purta numele lui Avraam (Geneza 21:12,13). Cu toate acestea, în capitolul următor, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l aducă pe Isaac ca ardere-de-tot. Porunca lui Dumnezeu din Geneza 22 pare să contrazică în mod categoric făgăduințele Sale din Geneza 12–21.
Cartea Evrei conchide că Avraam a rezolvat în mod uimitor enigma, ajungând la concluzia că Dumnezeu avea să-l învie pe Isaac după ce el l-ar fi adus ca jertfă. Acest lucru este uimitor, fiindcă niciun om nu mai fusese înviat până atunci. Se pare totuși că experiența anterioară a lui Avraam cu Dumnezeu l-a condus la această convingere. Evrei 11:12 subliniază că Isaac a fost conceput prin puterea lui Dumnezeu, dintr-un „om aproape mort”. Pavel mai observă și faptul că, deși Avraam a fost un „om aproape mort”, iar Sara, stearpă, el a crezut, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi […], și astfel a ajuns tatăl multor neamuri”; pentru că a crezut că Dumnezeu „învie morții și […] cheamă lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi” (Romani 4:17-20). Deci Avraam trebuie să fi presupus că, din moment ce Dumnezeu îi dăduse viață lui Isaac dintr-un om „aproape mort”, El putea și să-l readucă la viață. Avraam a văzut în modul lui Dumnezeu de a lucra în trecut un indiciu a ceea ce putea face El în viitor.
De ce este atât de important să medităm asupra modului în care Dumnezeu a condus viața noastră în trecut pentru a ne menține credința și încrederea în El în prezent?
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
