Aşteptarea a luat sfârşit!

Cu mult timp în urmă, scriitorul englez Charles Dickens a scris cartea cu titlul Poveste despre două oraşe. Cele două oraşe sunt Londra şi Paris. Într-un anumit sens, am putea spune că şi Biblia este o poveste despre două oraşe sau despre două cetăţi: Babilonul şi Ierusalimul.

Apostolul Ioan descrie Babilonul în Apocalipsa 14:8 şi în capitolul 18. Acesta este un locaş al demonilor şi o închisoare a spiritelor rele. El a împins popoarele spre adulterul spiritual. Sentinţa lui a fost pronunţată şi s-a făcut anunţul că „a căzut”. Acest oraş este simbolul răului, apostaziei şi răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi, într-o zi, va fi cucerit şi distrus.

Citeşte Apocalipsa 21:1-4. Cum este Noul Ierusalim în comparaţie cu Babilonul?

Apocalipsa 21:1-4
1. Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.
2. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.
3. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
4. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Celălalt oraş este Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, şi este descris în Apocalipsa 21 şi 22. În el locuiesc cel care L-au ales pe Mire şi care au refuzat egoismul şi adulterul spiritual al lui Satana şi al adepţilor lui. Prin harul lui Dumnezeu, cei răscumpăraţi au păzit poruncile Sale şi au reflectat credinţa lui Isus (Apocalipsa 14:12). Prin răbdarea lor şi prin dispoziţia de a accepta să-I slujească lui Isus, au gustat deja, aici pe pământ, puţin din Împărăţia cerului. Ei au fost mântuiţi prin credinţa în Isus; numai neprihănirea Lui i-a făcut demni de cer. Grija lor pentru „aceşti foarte neînsemnaţi fraţi” (Matei 25:40) a fost dovada palpabilă a credinţei lor mântuitoare.

Prin sângele Mielului (Apocalipsa 5), rolul bisericii de restaurare prin compasiune s-a schimbat într-o sărbătoare a bucuriei (vezi Apocalipsa 5:13,14), În acea fericită şi sfântă Cetate, „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4). Pacea adevărată a fost reinstaurată. Refacerea completă a chipului lui Dumnezeu – la nivel mintal, spiritual şi fizic – s-a încheiat. Marea luptă s-a sfârşit şi „de la atomul cel mai mic până la lumile cele mai mari, toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor neumbrită şi cu bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este iubire.” Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 475