Un gând de încheiere

Scriitorul John Hedley Brooke comentează la un moment dat despre filosoful german Immanuel Kant (1724-1804) şi despre efortul acestuia de a înţelege limitele cunoaşterii umane şi mai ales ale cunoaşterii lucrării divine. Pentru Kant, „justificarea căilor lui Dumnezeu în faţa omului era o chestiune de credinţă, nu de cunoaştere. Ca exemplu de atitudine corectă în faţa adversităţii, Kant l-a dat pe Iov, un om care a fost lipsit de absolut tot, în afară de o conştiinţă curată. Supunându-se hotărârii divine, el a avut dreptate să se opună sfatului prietenilor care încercaseră să găsească o explicaţie logică pentru suferinţa lui. Punctul forte al poziţiei lui l-a constituit faptul că ştia ce nu ştia: motivul pentru care Dumnezeu îngrămădise atâtea necazuri asupra lui.” – Science and Religion, p. 207-208

Mai întâi cei trei prieteni ai lui Iov şi apoi Elihu au crezut că puteau să explice necazurile lui Iov, judecând, pur şi simplu, de la cauză la efect. Cauza era păcatul lui Iov, efectul era suferinţa. Nimic mai clar, mai logic şi mai solid din punct de vedere teologic! Şi totuşi, raţionamentul lor era greşit. Deducem de aici că realitatea şi Dumnezeul care a creat şi care susţine această realitate nu se comportă neapărat potrivit cu ce ştim noi despre El şi despre lumea pe care a creat-o.

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO