Studiu suplimentar

Ellen G. White, Faptele apostolilor „Iudei şi neamuri”

Ajungând la Antiohia din Siria, de unde fuseserã trimisi în lucrarea lor, Pavel si Barnaba au profitat de prima ocazie pentru a-i strânge pe credinciosi „si au istorisit tot ce fãcuse Dumnezeu prin ei, si cum deschisese Neamurilor usa credintei” (Fapte 14,27). Biserica din Antiohia era mare si crestea mereu. Centru al activitãtii misionare, ea era una din cele mai importante grupe de credinciosi crestini. Membrii ei erau alcãtuiti din diferite clase de oameni, atât dintre iudei, cât si dintre Neamuri.

În timp ce apostolii împreunã cu evanghelistii si membrii laici din Antiohia erau uniti într-un efort stãruitor de a câstiga multe suflete la Hristos, niste credinciosi iudei din Iudea, „din partida Fariseilor”, au izbutit sã punã în discutie o problemã care în curând a dat loc la o deosebire de pãreri în bisericã, fapt ce a produs consternare printre cei dintre Neamuri veniti la credintã. Cu multã convingere, acesti învãtãtori iudaizanti sustineau cã, spre a fi mântuit, cineva trebuie sã fie circumcis si sã pãzeascã întreaga lege ceremonialã.
Pavel si Barnaba au întâmpinat aceastã falsã învãtãturã cu promptitudine, opunându-se introducerii ei printre crestinii veniti dintre Neamuri. Pe de altã parte, multi dintre credinciosii iudei din Antiohia au sustinut pozitia fratilor de curând veniti din Iudea.

În general, convertitii iudei nu erau dispusi sã se miste tot atât de repede, dupã cum providenta lui Dumnezeu le deschidea calea. Ca urmare a lucrãrii apostolilor printre Neamuri, era clar cã convertitii dintre acestia din urmã vor întrece cu mult la numãr pe convertitii dintre iudei. Iudeii se temeau cã, dacã restrictiile si ceremoniile legii lor nu aveau sã fie obligatorii pentru Neamuri, drept conditie pentru pãrtãsia în bisericã, particularitãtile nationale ale iudeilor, care pânã aici îi tinuserã deosebiti de toti ceilalti oameni, în cele din urmã vor ajunge sã disparã printre aceia care primeau solia Evangheliei.

Iudeii totdeauna se mândreau cu rânduielile date lor de Dumnezeire; si multi dintre aceia care fuseserã convertiti la credinta lui Hristos încã mai considerau cã, din moment ce Dumnezeu a fixat odatã, în mod lãmurit, felul de închinare iudaicã, era foarte putin probabil cã El ar îngãdui vreodatã vreo schimbare în vreuna din îndrumãrile date. Ei stãruiau cã legile si ceremoniile iudaice trebuie sã facã parte din rânduielile religiei crestine. Ei erau înceti în a întelege cã toate jertfele aduse nu au fost altceva decât o preînchipuire a mortii Fiului lui Dumnezeu, în care tipul întâlnea antitipul si dupã care riturile si ceremoniile dispensatiunii mozaice nu mai erau obligatorii.

Înainte de convertirea sa, Pavel se socotise ca fiind fãrã vinã „cu privire la neprihãnirea care o dã Legea” (Filip. 3, 6). Dar, o datã cu schimbarea inimii, el a câstigat o mai clarã întelegere a misiunii Mântuitorului ca Rãscumpãrãtor al întregului neam omenesc – atât Neamuri, cât si iudei – si a învãtat deosebirea dintre o credintã vie si un formalism mort. În lumina Evangheliei, vechile ritualuri si ceremonii încredintate lui Israel au dobândit o nouã si mai profundã însemnãtate. Lucrurile cãrora ele le erau o umbrã s-au înfãptuit si cei care trãiau sub dispensatiunea Evangheliei au fost scutiti de pãzirea lor. Totusi, Pavel tinea Legea de neschimbat a Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu atât în spiritul, cât si în litera ei.

În biserica din Antiohia, dezbaterea problemei circumciziunii a dat loc la multã discutie si frãmântare. În cele din urmã, membrii bisericii, temându-se ca nu cumva consecinta acestei continue discutii sã fie vreo dezbinare între ei, au hotãrât sã-i trimitã pe Pavel si Barnaba, împreunã cu câtiva bãrbati de seamã din bisericã, la Ierusalim spre a prezenta problema înaintea apostolilor si bãtrânilor. Acolo, ei aveau sã întâlneascã delegati din diferite biserici, cum si pe cei care veniserã la Ierusalim sã ia parte la sãrbãtorile care se apropiau. Între timp, orice discutie trebuia sã înceteze pânã când avea sã fie luatã o hotãrâre definitivã în consiliul general. Aceastã hotãrâre avea sã fie apoi acceptatã de toti din diferitele biserici din întreaga tarã.

În drum spre Ierusalim, apostolii a vizitat pe credinciosii din cetãtile prin care treceau si i-au încurajat, istorisindu-le experientele lor în lucrarea lui Dumnezeu si relatându-le despre convertirea Neamurilor.

La Ierusalim, delegatii din Antiohia i-au întâlnit pe fratii din diferitele biserici, care se adunaserã pentru o adunare generalã, si le-au istorisit despre succesul ce însotise lucrarea lor printre Neamuri. Dupã aceea, ei au schitat în mod clar tulburarea care se ivise din pricinã cã anumiti farisei convertiti veniserã la Antiohia, spunând cã, spre a fi mântuiti, convertitii dintre Neamuri trebuie sã fie circumcisi si sã pãzeascã legea lui Moise.

Problema a fost discutatã cu însufletire de cãtre cei adunati. Strâns legat de problema circumciziunii, erau multe altele care cereau un studiu atent. Una dintre acestea era care sã fie atitudinea fatã de folosirea cãrnurilor oferite idolilor. Multi dintre convertitii dintre Neamuri trãiau în mijlocul oamenilor nestiutori si superstitiosi, care aduceau idolilor multe sacrificii si jertfe. Preotii acestor închinãtori pãgâni fãceau un negot întins cu aceste jertfe, si iudeii se temeau ca nu cumva cei convertiti dintre Neamuri sã aducã discreditare crestinismului prin cumpãrarea cãrnii ce fusese oferitã idolilor, prin aceasta acceptând, într-o oarecare mãsurã, obiceiurile idolatre.

De asemenea, Neamurile obisnuiau sã mãnânce carnea animalelor care fuseserã sugrumate, în timp ce iudeii fuseserã îndrumati de Dumnezeu cã, atunci când animalele erau sacrificate pentru hranã, sã se dea o deosebitã grijã ca sângele sã se scurgã din trup; altfel, carnea nu avea sã fie socotitã sãnãtoasã. Dumnezeu dãduse aceste porunci iudeilor cu scopul de a le ocroti sãnãtatea. Iudeii socoteau ca pãcat folosirea în alimentatie a sângelui. Ei sustineau cã sângele era viata si cã vãrsarea sângelui era o consecintã a pãcatului.

Neamurile, dimpotrivã, practicau strângerea sângelui care curgea de la animalele sacrificate si-l foloseau la pregãtirea hranei. Iudeii nu puteau crede cã ei trebuia sã schimbe obiceiurile pe care le primiserã în urma deosebitei îndrumãri a lui Dumnezeu. Prin urmare, dupã cum stãteau lucrurile atunci, dacã iudeii si Neamurile ar fi încercat sã mãnânce la aceeasi masã, cei dintâi ar fi fost jigniti si grav insultati de ceilalti.

Neamurile, si în mod deosebit grecii, erau cât se poate de liberi în deprinderi si exista primejdia ca unii, neconvertiti în inima lor, sã facã numai o mãrturisire a credintei, fãrã a renunta la practicile lor rele. Iudeii crestini nu puteau suferi imoralitatea care nu era socotitã de pãgâni ca o crimã asa de mare. Iudeii sustineau deci cã este un lucru deosebit de important ca circumciziunea si pãzirea legii ceremoniale sã fie impuse si convertitilor dintre Neamuri, ca o dovadã a sinceritãtii si devotiunii lor. Ei credeau cã prin aceasta vor preveni intrarea în bisericã a acelora care, primind credinta fãrã convertirea inimii, ar putea dupã aceea sã facã de râs lucrarea prin imoralitate si excese.

Diferitele puncte incluse în lãmurirea principalei probleme în discutie pãreau sã aducã consiliului greutãti de neînvins. Dar, în realitate, Duhul Sfânt lãmurise deja aceastã problemã prin hotãrârea de care pãrea sã depindã dezvoltarea, dacã nu chiar însãsi existenta bisericii crestine.

„Dupã ce s-a fãcut multã vorbã, Petru s-a sculat si le-a zis: ‘Fratilor, stiti cã Dumnezeu, de o bunã bucatã de vreme, a fãcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile sã audã Cuvântul Evangheliei si sã creadã'”. El considera cã Duhul Sfânt hotãrâse în privinta problemei în discutie, coborându-se cu aceeasi putere asupra Neamurilor necircumcise, cât si asupra iudeilor circumcisi. El a istorisit viziunea pe care o avusese, în care Dumnezeu i-a pus înainte o fatã de masã plinã cu tot felul de animale cu patru picioare si-l îndemnase sã taie si sã mãnânce. Refuzând sã facã aceasta, sustinând cã el niciodatã nu mâncase ceva spurcat sau necurat, rãspunsul a fost: „Ce a curãtit Dumnezeu, sã nu numesti spurcat” (Fapte 10,15).

Petru a istorisit tâlcuirea lãmuritã a acestor cuvinte care îi fuseserã date aproape imediat prin porunca de a merge la sutas si a-l învãta în credinta lui Hristos. Solia aceasta aratã cã Dumnezeu nu cautã la fatã, ci primeste si recunoaste pe toti aceia care se tem de El. Petru le-a vorbit despre uimirea lui atunci când, în timp ce rostea cuvintele adevãrului celor adunati în casa lui Corneliu, a fost martor cum Duhul Sfânt a pus stãpânire pe ascultãtorii sãi, atât pe cei dintre Neamuri, cât si pe cei dintre iudei. Aceeasi luminã si slavã care se reflecta asupra iudeilor circumcisi strãlucea acum si pe fetele celor necircumcisi dintre Neamuri. Aceasta era avertizarea din partea lui Dumnezeu ca Petru sã nu socoteascã pe unul mai prejos decât pe altul; cãci sângele lui Hristos poate curãti de orice mânjiturã.

Altãdatã, Petru discutase cu fratii sãi despre convertirea lui Corneliu si a prietenilor sãi si despre pãrtãsia sa cu ei. Când, cu acea ocazie, Petru a arãtat cum Duhul Sfânt Se revãrsase asupra Neamurilor, el a spus: „Deci, dacã Dumnezeu le-a dat acelasi dar ca si nouã, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu sã mã împotrivesc lui Dumnezeu?” (Fapte 11,17). Acum, cu aceeasi cãldurã si putere, el a zis: „Dumnezeu, care cunoaste inimile, a mãrturisit pentru ei, si le-a dat Duhul Sfânt ca si nouã. N-a fãcut nici o deosebire între noi si ei, întrucât le-a curãtit inimile prin credintã. Acum dar, de ce ispititi pe Dumnezeu si puneti pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici pãrintii nostri, nici noi nu l-am putut purta?” Jugul acesta nu era Legea Celor Zece Porunci, dupã cum pretind unii care socotesc cã nu mai sunt obligatorii cerintele Legii; Petru se referea aici la legea ceremonialã, care fusese desfiintatã si înlãturatã prin rãstignirea lui Hristos.

Cuvântarea lui Petru i-a adus pe cei adunati pânã acolo cã au putut asculta cu rãbdare pe Pavel si Barnaba, care le-a istorisit experienta fãcutã de ei în lucrarea pentru Neamuri. „Toatã adunarea a tãcut, si a ascultat pe Barnaba si pe Pavel, care au istorisit toate semnele si minunile, pe care le fãcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor”.

Iacov, de asemenea, si-a dat si el mãrturia sa hotãrâtã, declarând cã era în planul lui Dumnezeu sã reverse asupra Neamurilor aceleasi privilegii si binecuvântãri care fuseserã acordate iudeilor.

Duhul Sfânt a socotit de bine sã nu impunã legea ceremonialã asupra convertitilor dintre Neamuri si gândirea apostolilor în aceastã privintã era în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Iacov a prezidat acest consiliu si ultima lui hotãrâre a fost: „De aceea, eu sunt de pãrere sã nu se punã greutãti acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu”.

Aceasta a pus capãt discutiei. În cazul acesta, avem o respingere a învãtãturii sustinute de Biserica Romano-Catolicã, anume cã Petru era capul bisericii. Aceia care, în calitate de papi, au pretins cã sunt urmasii lui, nu au nici un temei biblic ca bazã pentru sustinerea lor. Nimic din viata lui Petru nu confirmã pretentia cum cã el ar fi fost ridicat mai presus de fratii sãi, ca vicarul Celui Prea Înalt. Dacã cei care declarã cã sunt urmasii lui Petru ar fi urmat exemplul lui, atunci ei ar fi fost totdeauna multumiti sã rãmânã deopotrivã cu fratii lor.

Cu ocazia aceasta, Iacov pare sã fi fost ales acela prin care sã fie fãcutã cunoscut hotãrârea la care ajunsese consiliul. Hotãrârea lui era ca legea ceremonialã si îndeosebi rânduiala circumciziunii sã nu fie impusã Neamurilor si nici chiar recomandatã. Iacov a cãutat sã întipãreascã în mintea fratilor lui faptul cã, întorcându-se la Dumnezeu, Neamurile au fãcut o mare schimbare în viata lor si cã ar trebui sã se aibã multã grijã ca acestia sã nu fie tulburati cu probleme încurcate si îndoielnice de putinã însemnãtate, ca nu cumva sã se descurajeze în a urma lui Hristos.

Totusi, convertitii dintre Neamuri trebuia sã pãrãseascã obiceiurile care erau în contradictie cu principiile crestinismului. Prin urmare, apostolii si bãtrânii au fost de acord sã îndrume pe Neamuri printr-o scrisoare, ca sã se fereascã de carnea jertfitã idolilor, de curvie, de dobitoacele sugrumate si de sânge. Erau stãruitor îndemnati sã pãzeascã poruncile si sã ducã o viatã sfântã. Erau, de asemenea, asigurati cã aceia care spuseserã cã circumciziunea era obligatorie nu fuseserã autorizati de apostoli sã facã acest lucru.

Pavel si Barnaba le erau recomandati ca bãrbati care îsi puseserã viata în primejdie pentru Domnul. Iuda si Sila au fost trimisi împreunã cu acesti apostoli sã spunã personal Neamurilor, prin viu grai, hotãrârea consiliului: „S-a pãrut nimerit Duhului Sfânt si nouã, sã nu mai punem peste voi nici o altã greutate decât ceea ce trebuie, adicã: sã vã feriti de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, si de curvie, lucruri de care, dacã vã veti pãzi, va fi bine de voi”. Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimisi la Antiohia cu epistola si solia ce avea sã punã capãt oricãrei discutii, cãci acesta era glasul celei mai mari autoritãti de pe pãmânt.

Consiliul care hotãrâse asupra acestei probleme era compus din apostoli si învãtãtori, care se evidentiaserã în întemeierea de biserici crestine printre iudei si printre Neamuri, si din delegati alesi din diferite locuri. Bãtrânii din Ierusalim, cum si trimisii din Antiohia erau de fatã, si mai erau reprezentate si bisericile cele mai influente. Consiliul a hotãrât, potrivit cu ceea ce le dictase judecata luminatã si potrivit cu demnitatea bisericii întemeiate pe vointa divinã. Ca urmare a dezbaterilor, ei au vãzut cu totii cã Însusi Dumnezeu rãspunsese de la început la aceastã problemã în discutie prin faptul cã revãrsase Duhul Sfânt asupra Neamurilor; si ei au înteles cã partea lor era aceea de a urma cãlãuzirea Duhului.

Nu întreg corpul crestinilor a fost chemat sã se pronunte asupra acestei probleme. „Apostolii si prezbiterii”, oameni cu influentã si cu judecatã, au fost aceia care au chibzuit si alcãtuit hotãrârea care, dupã aceea, a fost acceptatã de toate bisericile crestine. Totusi, nu toti au fost multumiti cu hotãrârea; a fost o micã grupã de frati ambitiosi si încrezuti în ei însisi, care au desconsiderat-o. Oamenii acestia si-au luat sarcina sã lucreze pe propria lor rãspundere. Ei s-au dedat la tot felul de murmurãri si cãutãri de greseli, propunând noi planuri si cãutând sã nãruie lucrarea bãrbatilor pe care Dumnezeu îi rânduise sã învete solia Evangheliei. Chiar de la început, biserica a avut de întâmpinat asemenea piedici si va avea mereu pânã la încheierea vremii.

Ierusalimul era metropola iudeilor si acolo se gãsea cel mai mare exclusivism si bigotism. Iudeii crestinati, trãind cu viziunea templului, fireste cã îngãduiau mintii lor sã se întoarcã la privilegiile deosebite ale iudeilor ca natiune. Când ei au vãzut biserica crestinã depãrtându-se de ceremoniile si traditiile iudaismului si si-au dat seama cã sfintenia aceea deosebitã, cu care fuseserã îmbrãcate obiceiurile iudaice, va dispãrea în lumina noii credinte, multi s-au mâniat pe Pavel, ca fiind el acela care, în mare mãsurã, a pricinuit aceastã schimbare. Nici chiar ucenicii nu erau cu totii pregãtiti sã primeascã din inimã hotãrârea consiliului. Unii erau plini de râvnã pentru legea ceremonialã; si ei l-au privit cu neplãcere pe Pavel, fiindcã socoteau cã principiile sale cu privire la obligatiile legii iudaice nu erau asa stricte.

Hotãrârile largi si mult cuprinzãtoare ale consiliului general au adus încredere în rândurile credinciosilor dintre Neamuri si lucrarea lui Dumnezeu se dezvolta tot mai mult. În Antiohia, biserica s-a bucurat de prezenta lui Iuda si a lui Sila, care, fiind si ei prooroci, „au îndemnat pe frati, si i-au întãrit cu multe cuvinte”. Acesti bãrbati evlaviosi au zãbovit o vreme în Antiohia. „Pavel si Barnaba au rãmas în Antiohia si învãtau pe norod si propovãduiau, cu multi altii, Cuvântul Domnului”.

Când cu o ocazie mai târziu Petru a vizitat Antiohia, el a câstigat încrederea multora prin purtarea sa prudentã fatã de convertitii dintre Neamuri. Pentru o vreme, el s-a purtat potrivit luminii date din cer. El a învins atât de mult prejudecata fireascã, încât a stat chiar la masã cu convertitii dintre Neamuri. Însã, când unii dintre iudeii care tineau cu strãsnicie la legea ceremonialã au venit de la Ierusalim, în mod neîntelept Petru si-a schimbat atitudinea fatã de convertitii dintre pãgâni. Unii dintre iudei s-au prefãcut si ei cu el, „asa cã pânã si Barnaba a fost prins în lantul fãtãrniciei lor”. Descoperirea acestor slãbiciuni din partea acelora care fuseserã respectati si iubiti ca niste conducãtori a lãsat o foarte dureroasã impresie în mintile credinciosilor dintre Neamuri. Biserica era amenintatã de dezbinare. Însã Pavel, care a vãzut influenta nimicitoare pentru bisericã, prin purtarea cu douã fete a lui Petru, l-a mustrat pe fatã pentru ascunderea adevãratelor sale sentimente. În fata bisericii, Pavel l-a întrebat pe Petru: „Dacã tu, care esti iudeu, trãiesti ca Neamurile, si nu ca iudeii, cum silesti pe Neamuri sã trãiascã în felul iudeilor?” (Gal. 2,13.14).

Petru a vãzut greseala în care cãzuse si a cãutat de îndatã sã îndrepte rãul pe care-l sãvârsise, atât cât îi stãtea în putere. Dumnezeu, care cunoaste sfârsitul de la început, i-a îngãduit lui Petru sã-si dea pe fatã slãbiciunea caracterului sãu, pentru ca încercatul apostol sã vadã cã în sine însusi nu era nimic cu care sã se mândreascã. Chiar cel mai bun dintre oameni, dacã este lãsat singur, va gresi în judecata sa. Dumnezeu a vãzut, de asemenea, cã în vremurile viitoare unii vor fi amãgiti sã pretindã, pentru Petru si pentru pretinsii lui urmasi, prerogativele înalte care apartin numai lui Dumnezeu. Si acest raport al comportãrii apostolului avea sã rãmânã ca o dovadã a slãbiciunii sale si a faptului cã el în nici un chip nu era mai presus de nivelul celorlalti apostoli.

Istoria acestei abateri de la dreptele principii stã ca o solemnã avertizare pentru bãrbatii ce se gãsesc în locuri de rãspundere în lucrarea lui Dumnezeu, ca nu cumva sã aibã o cãdere de la integritatea lor, ci, dimpotrivã, sã stea tari la principiu. Cu cât sunt mai mari rãspunderile puse asupra uneltei omenesti si cu cât sunt mai mari ocaziile lui de a porunci si a supraveghea, cu atât mai mult va produce vãtãmare, si aceasta în mod sigur dacã nu urmeazã cu mare grijã calea Domnului si nu lucreazã în armonie cu hotãrârile la care a ajuns trupul întreg al credinciosilor, printr-un consiliu unit.

Dupã toate scãderile lui Petru, dupã cãderea si restabilirea lui, dupã îndelungatii lui ani de slujire, cunoasterea atât de aproape a lui Hristos, cunostinta lui despre umblarea Mântuitorului în totul, potrivit principiilor drepte; dupã toate îndrumãrile primite, dupã toate darurile, cunostinta si influenta dobândite prin predicarea si învãtarea Cuvântului, nu este ciudat ca el sã se poarte în mod fãtarnic si sã ocoleascã principiile Evangheliei de teama oamenilor sau pentru a primi cinste? Nu este ciudat ca el sã sovãie în a proceda dupã dreptate? Fie ca Dumnezeu sã facã pe fiecare om sã-si dea seama de neputinta sa în a-si îndruma propriul sãu vas drept si sigur în port.

În lucrarea sa, Pavel a fost deseori silit sã stea singur. El era în mod deosebit învãtat de Dumnezeu si nu cuteza sã facã vreo concesie care ar fi implicat principiul. Uneori, sarcina era grea, dar Pavel a stat tare pentru adevãr. El a înteles cã biserica nu trebuie niciodatã sã ajungã sub controlul puterii omenesti. Traditiile si cugetãrile oamenilor nu trebuie sã ia locul adevãrului descoperit. Înaintarea soliei Evangheliei nu trebuie împiedicatã de prejudecãtile si preferintele oamenilor, oricare ar fi pozitia lor în bisericã.

Pavel se consacrase pe sine si toate puterile sale slujirii lui Dumnezeu. El primise adevãrurile Evangheliei direct din ceruri si, în tot timpul lucrãrii sale, el a mentinut o vie legãturã cu fiintele ceresti. El fusese învãtat de Dumnezeu cu privire la punerea unor poveri netrebuincioase asupra crestinilor dintre Neamuri, astfel încât, atunci când credinciosii iudaizanti au ridicat în biserica din Antiohia problema circumciziunii, Pavel cunostea felul de gândire al Duhului lui Dumnezeu cu privire la o asemenea învãtãturã si a luat o pozitie hotãrâtã si de nezdruncinat, care a adus bisericilor eliberarea de ritualurile si ceremoniile iudaice.

Desi Pavel era, personal, învãtat de Dumnezeu, totusi el nu a avut idei exagerate cu privire la rãspunderile individuale. În timp ce astepta îndrumare direct de la Dumnezeu, el a fost totdeauna gata sã recunoascã autoritatea datã corpului credinciosilor uniti în obstea bisericii. El simtea nevoia sfatului; si, când se iveau probleme importante, el le prezenta bucuros înaintea bisericii si se unea cu fratii sãi în a cere de la Dumnezeu întelepciune pentru a lua hotãrâri drepte. Chiar „duhurile proorocilor”, spunea el, „sunt supuse proorocilor; cãci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al pãcii, ca în toate bisericile sfintilor” (1 Cor. 14,32). Cât despre Petru, el învãta ca toti, uniti în obstea bisericii, sã fie „supusi unii altora” (1Petru 5,5).

Întrebări recapitulative

1. De ce nu un alt apostol, ci Petru a fost primul chemat să interacţio- neze cu neamurile în privinţa predicării Evangheliei?
2. Care era planul lui Dumnezeu cu privire la neamuri şi ce rol ar fi trebuit să joace iudeii în acest plan? Se poate vorbi şi în prezent despre un scenariu asemănător (un plan pentru lume şi o categorie de credincioşi în rolul principal)? Argumentează-ţi opinia!
3. Ce învăţăm despre Dumnezeu din istoria convertirii lui Corneliu? De ce este nevoie ca Evanghelia să fie dusă şi unor oameni evlavioşi, aşa cum era acest ofiţer roman?
4. De ce îngerul trimis la Corneliu nu i-a vorbit acestuia despre Isus, ci l-a pus în legătură cu Petru? Ce lecţie învăţăm de aici cu privire la metodele lui Dumnezeu în vestirea Evangheliei? De ce ne trimite pe noi, oamenii, şi nu o face prin îngeri?
5. De ce a fost nevoie ca Dumnezeu să-i dea lui Petru viziunea cu animalele (Fapte 10:9-20) înainte de a-1 trimite acasă la Corneliu? Ce atitudini şi mentalităţi avem nevoie să depăşim la rândul nostru, pentru a putea intra în contact cu cei pe care îi considerăm diferiţi?
6. De ce folosesc unii creştini viziunea dată lui Petru ca argument pentru a mânca orice fel de carne (şi de la animalele necurate)? Ce ne spune aceasta despre atenţia şi consecvenţa cu care trebuie să interpretăm Scriptura?
7. Meditează asupra pasajului din Romani 2:14-16. Cum ar trebui să ne raportăm la această idee, din perspectiva misiunii? Altfel spus, dacă cei care nu cunosc legea scrisă o au în inimile lor, de ce mai este nevoie să le vestim Evanghelia?
8. Care erau problemele apărute odată cu convertirile tot mai numeroase dintre neamuri şi cum a clarificat Adunarea Bisericii de la Ierusalim aceste probleme? Ce lecţii desprindem de aici pentru problemele cu care ne confruntăm în prezent?
9. Cum putem face diferenţa între principiile fundamentale ale credinţei creştine şi chestiunile minore, neesenţiale?

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO