Viaţa creştină practică
Creştinismul – între autentic şi inflaţie
Am pornit de la ideea că aveam dreptate. Atâta timp cât stiloul lui nu era folosit, socoteam că îl puteam folosi eu, fără să i-l cer. Fratele meu nu a fost de acord cu filozofia mea şi a folosit argumente fizice disciplinare. A ieşit rău. Mai ales pentru mine. Caiete şi cărţi rupte şi urme vizibile pe faţă, în urma conflictului deschis. Palmele lui mi-au stârnit mânia şi m-au determinat să pun la cale un plan de răzbunare. Atunci a intervenit mama. Nu am priceput de ce mi-a cerut să fac ceva ce nu intra în calculele mele. „Cere-i iertare!” mi-a poruncit mama. Gura mi se încleştase într-un refuz mut. „Dacă nu-i ceri iertare, sâmbătă te las acasă şi nu te mai iau la biserică”, mă ameninţă ea. Îmi plăcea la biserică. Era prea grea pedeapsa pentru mine, dar gura rămânea tot închisă. Spune după mine: „Te rog să mă ierţi şi promit să nu mai fac”, mă ajută mama. Am stat şi m-am gândit puţin, apoi am spus: „Te rog să mă ierţi” şi m-am oprit. Mama m-a îndemnat să continui: „Şi promit să nu mai fac”, a insistat ea. Am rostit cu greu şi ultima formulă. Nu voiam să lipsesc de la biserică. Am răsuflat uşurat doar pentru puţin timp, căci a venit imediat proba eliminatorie: „Acum îmbrăţişează-l şi sărută-l!” mi-a sugerat mama. Pe loc am constatat că nu am nici mâini şi nici buze. Am fost pedepsit să nu merg la biserică. Ce bine dacă mama s-ar fi rezumat la cuvinte. De unde să ştiu că iertarea are şi o probă practică?
Realitatea unei vieţuiri creştine devine mai evidentă atunci când eşti confruntat cu întrebările vieţii: De ce creştinismul asumat şi afişat declară deseori faliment în demonstrarea lui? De ce angajamentele noastre de a fi ceea ce spunem că suntem se sparg la prima atingere a cerinţelor practice? De ce ne este greu să facem ceea ce credem că este bine şi ne mulţumim să dăm impresia că am făcut şi facem ceea ce vrea Dumnezeu? În ce constă greutatea ascultării şi a împlinirii voinţei divine? De ce ne place să facem un bine „murdar”?
Titlul trimestrului, „Viaţa creştină practică”, este aproape un pleonasm. Sunt două expresii care au acelaşi sens. Sunt sigur că le-aţi observat. Când spun viaţă creştină spun, în acelaşi timp, o viaţă care nu poate exista fără a avea exerciţiul ei, prin care să fie probată. Adăugarea adjectivului practică este admisă din cauza eşecului uman de a configura un creştinisn autentic; de aceea, el apare ca o repetare a unui deziderat ceresc, mereu subliniat.
Pierderea care s-a produs în viaţa omului este aceea că nu întotdeauna un cuvânt este materializat printr-o faptă. Nu întotdeauna unei idei îi corespunde o realitate tangibilă. Doar păcatul a putut să separe cele două, socotindu-le autonome. Vom vorbi, pentru a nu ştiu câta oară, despre dragoste, despre credinţă, despre misiune, despre isprăvnicie, despre speranţă, despre Sabat şi despre har. Sunt indispensabile vieţii de credinţă. Dar cum să dau motor faptelor de dragoste, faptelor de credinţă, de misiune? Cum să fac din Sabat o odihnă reală şi practică, acea odihnă care să mă aducă aproape de Dumnezeu?
Vă sugerez ceea ce, de fapt, încearcă acest studiu să facă:
a. Urmăriţi cum a procedat Isus atunci când a spus un adevăr de viaţă spirituală şi observaţi-i proiecţia faptică. Când vorbea despre iertare, cum ierta? Când vorbea despre ascultare, cum asculta? Când vorbea despre mărturisire, cum mărturisea despre Tatăl Lui? Căutaţi răspunsul la întrebarea: De unde avea puterea împlinirii fiecărui cuvânt pe care Îl spunea?
b. Apoi, revizuiţi-vă viaţa şi urmăriţi cum Şi-a împlinit Isus Cuvântul în viaţa voastră şi ce beneficii aţi recoltat, ca urmare a acestor binecuvântări?
c. În final, inventariaţi-vă amarul unei vieţi duplicitare, când aţi eşuat să fiţi ceea ce aţi declarat că sunteţi. Aşezaţi faţă în faţă felul în care S-a purtat Isus cu voi şi cel în care v-aţi purtat voi cu El şi hotărâţi dacă merită să fim doar afişul unui spectacol de dragoste care nu se va ţine niciodată.
d. Apoi, decideţi cum să arate creştinismul vostru.
Un lucru n-am priceput, atunci când mama m-a pedepsit să nu merg la biserică: dacă tot nu găseam rezerve să exemplific iertarea faţă de fratele meu, de ce mai doream să merg la biserică, acolo unde mi se vorbea despre iertarea autentică?
George Uba, Şcoala de Sabat / Lucrarea Personală
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
