O expresie a mulțumirii

Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse. (Geneza 2:3)

După ce S-a odihnit în ziua a şaptea, Dumnezeu a sfinţit-o, sau a pus-o deoparte, ca zi de odihnă pentru familia omenească. Urmând exemplul Creatorului, ei trebuiau să se odihnească în această zi sfântă, pentru ca, atunci când aveau să privească cerurile şi pământul, să poată medita asupra marii lucrări de creaţie a lui Dumnezeu şi, văzând dovezile înţelepciunii şi ale bunătăţii lui Dumnezeu, inima lor să se umple de iubire şi respect pentru Făcătorul lor.

În Eden, Dumnezeu a instituit un memorial al lucrării Sale de creaţie, aşezând binecuvântarea Sa asupra zilei a şaptea. Sabatul a fost dat lui Adam, părintele şi reprezentantul întregii familii omeneşti. Respectarea lui trebuia să fie din partea tuturor locuitorilor pământului un act de recunoaştere plină de mulţumire că Dumnezeu este Creatorul şi Suveranul lor legitim, că ei sunt lucrarea mâinilor Lui şi supuşii autorităţii Sale. În acest fel, instituţia Sabatului era în totul comemorativă şi dată întregii omeniri. Nu avea în el nimic care să fie o umbră a unei anumite realităţi sau care să aibă o aplicaţie restrânsă la un anumit popor.

Dumnezeu a văzut că Sabatul era esenţial pentru om, chiar şi în Paradis. Fiinţele umane aveau nevoie să lase deoparte, o zi din şapte, propriile interese şi ocupaţii, ca să poată contempla mai profund lucrările lui Dumnezeu şi să mediteze asupra puterii şi bunătăţii Sale. Aveau nevoie de Sabat, ca să le reamintească mai viu de Dumnezeu şi să le trezească mulţumirea, întrucât toate lucrurile de care se bucurau şi pe care le deţineau veneau din mâna binefăcătoare a Creatorului.

Planul lui Dumnezeu este ca Sabatul să îndrepte mintea noastră spre contemplarea celor create de El. Natura se adresează simţurilor, spunând că există un Dumnezeu viu, Creatorul, Conducătorul suprem a toate. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el” (Psalmii 19:1,2). Frumuseţea ce îmbracă pământul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu. O putem vedea în dealurile veşnice, în pomii falnici, în mugurii ce se deschid şi în florile suave. Toate ne vorbesc despre Dumnezeu. Sabatul, arătând totdeauna spre Acela care le-a făcut pe toate, ne îndeamnă să deschidem marea carte a naturii şi să descoperim în ea înţelepciunea, puterea şi iubirea Creatorului.

Patriarhi şi profeţi, pp. 47-48