Va veni o zi
Vedem cum ni se duc anii ca un sunet. Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani, şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute şi noi zburăm.
(Psalmii 90:9,10)
Parcă ieri mă jucam cu păpuşile şi alergam fericită împreună cu alţi copii prin luncile verzi şi pajiştile cu flori ale Bucovinei. Am învăţat apoi să scriu şi să citesc primele litere ale alfabetului. Au urmat adolescenţa şi tinereţea cu romantismul şi emoţiile lor surprinzătoare.
Parcă ieri mi-a dăruit Domnul un tovarăş ideal de viaţă, ca apoi să ţin în braţe un „pui de om”, unul din cei trei care au urmat. îmi aduc aminte cum le-am supravegheat copilăria, adolescenţa şi tinereţea lor; am lăcrimat atunci când au zburat fiecare din cuibul părintesc. Parcă tot ieri a trebuit să beau paharul amar al despărţirii de cel care mi-a fost tovarăş de viaţă 33 de ani şi să rămân singură, singură de tot…
Timpul nu s-a oprit şi iată-mă într-o zi bunică, atunci când mi-a fost dăruit primul nepoţel, o fiinţă gingaşă, o părticică din mine… Ce mult m-am bucurat că au mai urmat încă doi! „Fericirea” aceasta m-a făcut să constat că anii se rostogolesc la vale, înălbindu-mi părul, încetinindu-mi mersul, înceţoşându-mi ochii şi răpindu-mi şi bucuria de a privi în oglindă.
Parcă ieri eram o copilă… şi acum am ajuns să urc pe al şaptezecilea piedestal. Când am încheiat legământul cu Dumnezeu aveam 14 ani. M-am grăbit să fac acest pas, dorind să fiu pregătită pentru venirea lui Isus pe care o aşteptam foarte curând. Au trecut de atunci 56 de ani şi Domnul încă nu a revenit să ne ia de aici, unde oamenii suferă, plâng şi tânjesc de dor. Se pune întrebarea:
„Străjerule, mai este mult din noapte?”
Nu ştiu cât va mai îngădui Domnul să peregrinez pe acest pământ, cât voi mai gusta din amarul bătrâneţii, dar mă bucur şi tresalt de veselie împreună cu Iov, ale cărui cuvinte sunt dăltuite în piatra mormântului tatălui copiilor mei: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.”
Va veni o zi când nu vom mai îmbătrâni, când părul nu va mai albi şi vom arunca toiegele de lemn care ne sprijină acum trupul încovoiat de povara anilor. Va veni o zi când pământul nu va mai înghiţi pe cei scumpi nouă, lacrimile despărţirii nu vor mai curge, oftatul şi gemetele nu se vor mai auzi. în ziua aceea, petalele trandafirului nu se vor mai ofili şi frunzele copacilor nu vor mai cădea. Da, va veni ziua când lupul va locui împreună cu mielul, pustia şi ţara fără apă se vor bucura, înflorind ca trandafirul. Pretutindeni vor fi strigăte de bucurie (vezi Isaia 11:6-9).
Tânjesc de dorul acelei zile şi o aştept foarte curând. Amin! Vino, Doamne Isuse!
ELFRIEDE STARCK-CHIRIAC
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
