Un drum dificil
Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.
(Matei 7:13,14)
Mă aflam în concediu pe Coasta Amalfi, Italia, şi în ziua aceea planificasem să vizitez Pompei. Mai întâi am avut parte de o cursă palpitantă cu autobuzul local prin serpentinele înguste ale coastei, până la Sorrento. Apoi, după încă o oră de mers cu metroul, am ajuns la porţile Pompeiului, doar ca să aflăm că muncitorii erau în grevă până la 11:30. Aşa că ne-am hotărât să folosim cele două ore şi jumătate pe care le aveam la dispoziţie să urcăm muntele Vezuviu şi să aruncăm o privire în craterul rămas după erupţia din anul 79 d.Hr. După ce am schimbat două autobuze, am ajuns la intrarea în Parcul Naţional şi am început urcuşul. Cărarea îngustă avea multe serpentine, pentru ca panta abruptă până la crater să fie mai accesibilă. Pietre mici, murdărie şi praf mi-au invadat sandalele, făcându-mi urcarea şi mai grea, dar eram hotărâtă să ajung în vârf. Scoţându-mi întruna pietricelele din sandale, mă gândeam că, dacă rezist până la următoarea cotitură, am reuşit. De obicei, nu renunţ uşor. Voi cuceri acest munte acum ori niciodată!
Versetul de astăzi ne vorbeşte despre uşurinţa cu care se poate intra pe poarta cea largă, cu drumul ei larg, neted. Şi totuşi, oricât de largă ar fi poarta şi netedă cărarea, nu vreau ca, în cele din urmă, să fiu pierdută. În acea zi, am ales calea îngustă şi dificilă, urcuşul abrupt şi o posibilă cădere urâtă, în caz că m-aş fi împiedicat. Am perseverat chiar dacă am mers mai încet. Totuşi, cu tot efortul meu, nu am ajuns la marginea craterului Vezuviu. Gândul care mă bântuie mereu este că nu am avut pregătirea necesară pentru a finaliza călătoria începută. Deşi obişnuiesc să merg zilnic cu bicicleta, am obosit repede şi am renunţat.
Îmi aduc aminte de o ilustraţie spusă de Ellen White. Pe când se afla în rugăciune, a văzut un grup de credincioşi adventişti călătorind spre oraşul lui Dumnezeu. Atâta timp cât îşi ţineau privirile aţintite către Isus, erau în siguranţă. Dacă îşi luau ochii de la El, se împiedicau şi cădeau în întunericul de sub ei (vezi Ellen G. White, Experienţe şi viziuni, p. 14, 15, în orig.).
Din fericire, nu m-am împiedicat şi nici n-am căzut. Dar experienţa aceasta mi-a reamintit în mod clar faptul că trebuie să rămân pe calea în gustă, chiar dacă unele zile nu sunt prea plăcute. Isus este întotdeauna acolo ca să mă susţină când viaţa devine prea grea. Textul de astăzi spune că doar puţini o găsesc şi sunt dispuşi să meargă pe calea dificilă. Promit să mă aflu printre ei data viitoare.
NANCY VAN PELT
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
