Studiul 2

Joi , 7 iulie 2011

Când s-au închinat înaintea viţelului de aur, israeliţii au călcat legământul cu Dumnezeu; ei au luat Numele Său în deşert, prin închinarea lor păcătoasă şi falsă. Moise L-a implorat pe Dumnezeu să-i cruţe (Ex. 32,30-33). Din cauza păcatului lor teribil, Dumnezeu i-a cerut acestui popor „încăpăţânat”: „… aruncă-ţi acum podoabele de pe tine şi voi vedea ce-ţi voi face” (Ex. 33,4.5). Pentru cei care s-au căit cu umilinţă, renunţarea la podoabe a fost un simbol al împăcării cu Dumnezeu (Ex. 33,4-6).

Exod 32

30. A doua zi, Moise a zis poporului: „Aţi făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.”
31. Moise s-a întors la Domnul şi a zis: „Ah! poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur.
32. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!”
33. Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea.

Exodul 33

4. Când a auzit poporul aceste triste cuvinte, toţi s-au întristat; şi nimeni nu şi-a pus podoabele pe el.
5. Şi Domnul a zis lui Moise: „Spune copiilor lui Israel: „Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face.”
6. Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele şi au plecat de la muntele Horeb.

7. De ce i-a cerut Moise lui Dumnezeu să-i arate slava Sa? Ce voia el să ştie? De ce credea el că avea nevoie de această descoperire? Exodul 33,12-23

Exodul 33

12. Moise a zis Domnului: „Iată, Tu îmi zici: „Du pe poporul acesta!” Şi nu-mi arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: „Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea!”
13. Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta. Şi gândeşte-Te că neamul aceasta este poporul Tău!”
14. Domnul a răspuns: „Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.”
15. Moise i-a zis: „Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.
16. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?”
17. Domnul a zis lui Moise: „Voi face şi ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!”
18. Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!”
19. Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!”
20. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”
21. Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă.
22. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece.
23. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar faţa Mea nu se poate vedea.”

Dorinţa lui Moise de a vedea slava lui Dumnezeu nu venea din curiozitate sau din încumetare, ci din setea adâncă a sufletului de prezenţa Sa, după această apostazie strigătoare la cer. Deşi nu fusese părtaş la păcatul poporului, Moise a fost profund afectat de el. Noi nu trăim izolaţi de ceilalţi membri ai bisericii noastre. Ceea ce afectează pe cineva, îi afectează pe toţi şi nu trebuie să uităm niciodată lucrul acesta.

Citeşte cu atenţie Exodul 33,13. Moise Îi mărturiseşte lui Dumnezeu că vrea să-L cunoască. Deşi Domnul intervenise deja în mod minunat, Moise era conştient de lipsurile, slăbiciunea şi neputinţa lui şi îşi dorea să se apropie mai mult de El. Dorea să-L cunoască mai bine pe Dumnezeul de care depindea. Este interesant că, la câteva secole după aceea, Domnul Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Moise dorea să vadă slava lui Dumnezeu, să îşi înţeleagă în felul acesta mai bine propria păcătoşenie, neputinţa şi dependenţa totală de El. Atitudinea lui este justificată, dacă ne gândim ce chemare primise şi cu ce probleme trebuia să se confrunte.

Gândurile acestea ne aduc din nou la trăsătura esenţială a închinării: în centrul închinării trebuie să Se afle Dumnezeu; când venim înaintea Sa, atitudinea noastră trebuie să fie una de umilinţă, credinţă şi supunere; trebuie să avem dorinţa de a-L cunoaşte şi de a afla care sunt „căile” Sale (Ex. 33,13).

Cât de bine Îl cunoşti pe Domnul? Ce poţi face pentru a-L cunoaşte mai bine? Cum te poţi deprinde să I te închini recunoscând slava Sa?