Nădejde pentru cel slab

„Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.” Evrei 11:33-34.

Vorbeam odată soţului uneia din membrele bisericii mele. El era alcoolic. Privindu-mă prin ochii săi înceţoşaţi, el mi-a zis: „Eu îi admir pe adventiştii de ziua a şaptea. Trebuie să fii tare ca să poţi fi un adventist de ziua a şaptea.” Eşti de acord cu această declaraţie? Sau este posibil şi pentru o persoană cu voinţa slabă să fie adventist de ziua a şaptea?

Religia a cântat în strună celor cu voinţa tare pentru prea multă vreme. Noi tindem să atragem în biserică numai acel gen de oameni. Ori de câte ori noi nu facem din Isus singura noastră nădejde pentru mântuire, şi singura sursă de putere pentru ascultare, vom sfârşi în mod inevitabil în a depinde de noi înşine.

Numai când ne vom da seama că Dumnezeu doreşte ca noi să ne predăm pe noi înşine Lui, să renunţăm la noi înşine şi la ideia că noi vom putea produce ascultare desăvârşită, numai atunci vom putea să înţelegem ceea ce Pavel voia să spună în Galateni 2:20: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Prin puterea lui Hristos locuind în noi, biruinţa este asigurată şi celui mai tare om din lume, dar şi celui mai slab.

Să luăm aminte la faptul că Hristos a fost răstignit de oameni cu voinţa tare. Ei s-au simţit ameninţaţi de faptul că El accepta pe cei slabi. Ei nu sufereau nici măcar să audă că trebuiau să predea lui Dumnezeu propria lor fiinţă, voinţa lor, puterea lor de alegere. Un grup de astfel de oameni au participat într-o zi la ospăţul din casa lui Matei, şi în Hristos Lumina Lumii, pag. 280, ni se descrie răspunsul lor la învăţăturile lui Isus. Când ei au descoperit că nu exista nici o modalitate prin care ei să poată avea un rol personal în planul de mântuire, ei au respins acest plan. Sunt mii de oameni care doresc o religie care să le permită ca într-un fel să apară şi ei în tablou. Ei vor să aibă o contribuţie personală în privinţa aceasta. Când ei descoperă că nu pot face nimic altceva decât să cadă la picioarele lui Isus în umilinţă şi să admită că nu pot produce nimic de valoare despărţiţi de El, aceasta devine o cruce prea grea pentru a fi purtată.

Este dureros de umilitor să admiţi că nu poţi birui păcatul, că nu poţi asculta şi că nu poţi dovedi neprihănire, şi că Isus trebuie să facă aceasta pentru tine. Dar noi nu-L vom putea urma pe Isus cu adevărat decât dacă vom lua pe umerii noştri această cruce a umilinţei.

Acest articol face parte din cartea „Nici o zi fără Isus” de Morris Venden