Bunicul

 Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor şi părinţii sunt slava copiilor lor.

(Proverbele 17:6)

Când era mică, îl respectam şi-l admiram foarte mult pe bunicul meu, nu doar pentru că era mult mai înalt decât mine, ci pentru că era un om extraordinar.
Mergeam la grădiniţă o jumătate de zi şi eram foarte dezamăgită că nu mă învăţa nimeni să citesc. Mintea mea tânără îmi spunea că dacă aş fi stat acolo întreaga zi, cu siguranţă aş fi învăţat şi asta! Dar bunicul umplea acest gol. El m-a învăţat să citesc. Mă punea în poala lui, îşi aducea carnetul de notiţe, înşfăca markerul Sharpie cu mâinile sale zbârcite şi scria un sin­gur cuvânt cu litere mari de tipar. Într-o dimineaţă, când ajunsesem la cu­ vântul „porc”, bunicul a făcut şi un desen ca să reprezinte cuvântul pe care tocmai îl scrisese. Am izbucnit în hohote de râs, într-o veselie nestăpânită. Am înşfăcat carneţelul, am sărit de pe genunchii lui şi-am fugit în bucătărie să o caut pe bunica. Am râs amândouă când am privit porcul acela oribil, disproporţionat. Pe jumătate părea un cal cu nasul ieşind din spinare. Nu eram sigure ce putea fi, pentru că bunicul era aproape orb.

Privind în urmă acum, nu-mi dau seama dacă l-am rănit vreodată cu glumele mele, pentru că bunicul întotdeauna zâmbea şi râdea pe înfunda­te când îi spuneam cu vocea cântată a unui copilaş de doar patru anişori:
„Bunicule, ăsta nu arată a porc!” Dar bunicul a rămas fără doar şi poate învăţătorul meu care mi-a descifrat tainele cititului. În fiecare zi alergam în camera lui şi-l surprindeam aruncându-mă în poala lui, gata pentru o nouă lecţie de citire. Dar bunicul suporta răbdător episoadele mele de râs, împreună cu bunica, pe seama lucrărilor lui de „artă”.

Încă îmi aduc aminte cât de uimită am rămas când am reuşit să descifrez semnele care se aflau peste tot în jurul meu. Pe oriunde şi pe orice găseai ceva scris! Am realizat că, dacă privirea mi se opreşte pur şi simplu asupra unui semn, ca prin minune creierul meu recunoştea cuvintele respective.

Bunicul a murit la câţiva ani după ce tot ritualul nostru s-a încheiat, dar el mi-a făcut, din dragoste, cel mai mare dar pe care l-am primit vreodată ­ cititul – de care mă voi folosi tot restul vieţii.

Gândindu-mă la această experienţă şi la relaţia mea cu bunicul, îmi dau seama cât de mult oglindeşte ea relaţia cu Tatăl meu ceresc. Dumnezeu a umplut golul pe care îl simt în această lume şi a devenit învăţătorul meu, ajutându-mă să descifrez sensul vieţii. Şi tot El mi-a făcut cel mai preţios dar: viaţa veşnică.

BRIANA GREENE

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO