Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.

(1 Corinteni 2:9)

Cu mulţi ani în urmă, am câştigat o călătorie în Spania. Nu mai câşti­gasem nimic până atunci, dar nici de-atunci încoace. Soţul meu şi cu mine ne dorisem întotdeauna să călătorim în Spania, ţara strămoşilor noştri, iar acum, dintr-odată, aveam această ocazie! Luni de zile am tot făcut planuri. Am aranjat ca cineva să aibă grijă de fiica noastră, care era încă în şcoala primară, şi de animalele de companie. Cei patru fii ai noştri erau deja la internat la liceu sau colegiu, aşa că nu ne făceam griji pentru ei.

Cu două luni înainte de călătorie, soţul meu a căzut de pe acoperişul unei autorulote Mercedes-Benz, la care lucra, şi şi-a fracturat glezna. Am luat în considerare ideea de a amâna data plecării, dar glezna i s-a vindecat şi ne-am hotărât să mergem totuşi, cum plănuisem. Ne-am luat la revedere, am ajuns la aeroport şi ne-am îmbarcat. Zborul a decurs fără incidente.

Ajungând în Spania, am trecut de punctul vamal, am preluat maşina pe care o închiriasem dinainte şi ne-am îndreptat spre hotel. Aveam cu noi aparatele de fotografiat, dar erau ascunse, aşa că am crezut că ne putem amesteca foarte bine printre nativii locului. Totul a mers conform planului până am deschis gura să spunem ceva! Toţi cu care am vorbit şi-au dat imediat seama că eram turişti, străini. Accentul meu de americancă mă dădea de gol, iar despre soţul meu credeau că vine din Cuba, judecând după accent.

În săptămâna cât am stat acolo, am vizitat muzee, galerii de artă, ca­tedrale şi multe alte obiective turistice. Şi totuşi n-am văzut chiar atât de multe cum ne plănuisem, pentru că piciorul soţului se umfla dacă stătea în picioare prea mult timp. Purta nişte încălţări ortopedice, dar nu i-au aju­tat prea mult. Şi ne gândeam la copii, care erau acasă. Ne era dor de ei şi de-abia aşteptam să-i revedem.

Cu toate amintirile şi fotografiile pe care le făcuserăm în călătorie, ne doream să ne întoarcem la familie şi prieteni.

Ne simţim noi atât de confortabil în „casa” noastră pământească, încât uităm că nu aceasta este casa noastră, încetând să ne mai dorim cerul? Am uitat noi oare că suntem doar turişti pe aici, nişte străini?
Tânjesc după căminul nostru ceresc, unde nu vom mai fi niciodată stră­ini şi necunoscuţi! Isus vine curând şi ne va spune: „Bun venit acasă, copiii Mei!”

CELIA MEJIA CRUZ

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO