Un gând de încheiere

„În Babilon, Daniel și tovarășii săi au fost, în tinerețea lor, numai în mod aparent ceva mai favorizați de soartă decât a fost Iosif în Egipt în anii de început ai vieții sale; cu toate acestea, ei au fost supuși la teste ale caracterului nu mai puțin severe. De la simplitatea căminului lor din Iudeea, acești tineri de descendență regală au fost duși în cel mai măreț oraș, la curtea celui mai mare monarh, și au fost aleși să fie educați pentru a fi în slujba specială a împăratului. Puternice au fost ispitele care i-au înconjurat în acea curte stricată și luxoasă. Faptul că ei, închinătorii lui Iehova, erau prizonieri în Babilon, că vasele locașului lui Dumnezeu fuseseră puse în templul zeilor Babilonului, că împăratul lui Israel era el însuși prizonier în mâinile babilonienilor – toate acestea erau amintite cu orgoliu de învingători, ca o dovadă că religia și obiceiurile lor erau superioare religiei și obiceiurilor evreilor. În aceste împrejurări, tocmai prin umilirea pe care Israel o atrăsese asupra sa din cauză că se îndepărtase de poruncile Sale, Dumnezeu i-a dat Babilonului dovezi ale supremației Lui, dovezi privind sfințenia cerințelor Sale și urmarea sigură a ascultării. Și mărturia a fost dată în singurul mod în care se putea face aceasta, prin aceia care și-au păstrat neclintită loialitatea față de El.” – Ellen G. White, Educație, p. 54