[vineri, 23 iulie] Un gând de încheiere

„Pocăința lui David a fost sinceră și profundă. El n-a căutat să-și acopere crima. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorința de a scăpa de pedepsele cu care era amenințat. […] El a văzut cât de murdar îi era sufletul și îi era scârbă de păcatul său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci și pentru a avea o inimă curată. […] În făgăduințele lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada iertării și a primirii sale. […] «Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită» (Psalmii 51:16,17). Cu toate că David căzuse, Domnul l-a ridicat. […] David s-a umilit și și-a mărturisit păcatul, în timp ce Saul a disprețuit mustrarea și și-a împietrit inima în nepocăință. Această parte din istoria vieții lui David este […] unul dintre cele mai puternice exemple care ne-au fost date cu privire la luptele și ispitele oamenilor și cu privire la adevărata pocăință. […] Acela care […] își umilește sufletul prin mărturisire și pocăință, asemenea lui David, poate fi sigur că există nădejde pentru el… Domnul nu va lepăda niciun suflet care se pocăiește cu adevărat.” – Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, pp. 725–726