Îndreptăţirea, har pentru oricine crede

Subiectul tratat de Pavel nu este doar teologic. El are implicaţii practice pentru mântuire şi pentru relaţia noastră cu Dumnezeu. Cel care crede că mântuirea trebuie câştigată (că omul trebuie să atingă un anumit standard de sfinţenie înainte de a fi îndreptăţit şi iertat) îşi va îndrepta atenţia, în mod firesc, către sine însuşi şi faptele sale. Omul cu o religie de acest tip poate ajunge extrem de egocentric.

În schimb, cel care înţelege vestea bună că îndreptăţirea este un dar al lui Dumnezeu, total nemeritat, îşi va îndrepta atenţia mult mai uşor şi mai firesc către Dumnezeul care l-a iubit şi S-a îndurat de el.

Atunci cine va tinde să reflecte dragostea şi caracterul lui Dumnezeu: cel care priveşte la sine sau cel care priveşte la Dumnezeu?

3. Ce exemple aduce Pavel pentru a demonstra că îndreptăţirea este prin credinţă? Romani 4:6-12

Romani 4:6-12
6 Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.
7 „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!
8 Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”
9 Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa „i-a fost socotită ca neprihănire.”
10 Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.
11 Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;
12 şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.

„Cel păcătos trebuie să vină la Hristos cu credinţă, să se bazeze pe meritele Sale, să pună păcatele lui asupra Purtătorului păcatelor şi să primească iertarea Sa. Acesta este motivul pentru care a venit Domnul Hristos în lume. Ca urmare, neprihănirea lui Hristos îi este atribuită păcătosului care se pocăieşte şi crede. El ajunge să fie un membru al familiei împărăteşti.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 215

Mai departe, Pavel explică faptul că mântuirea prin credinţă nu este doar pentru iudei, ci şi pentru neamuri (Romani 4:912). De fapt, Avraam nu era iudeu. Strămoşii lui au fost păgâni (Iosua 24:2). Distincţia între iudei şi neamuri nu exista pe timpul lui. Când a fost îndreptăţit (Geneza 15:6), Avram nici măcar nu era circumcis. Prin urmare, el a fost părinte atât al celor necircumcişi, cât şi al celor circumcişi, oferindu-i astfel lui Pavel un excelent exemplu pentru a demonstra universalitatea mântuirii. Hristos a murit pentru toţi oamenii, indiferent de rasă ori de naţionalitate (Evrei 2:9).

În lumina universalităţii crucii, a mesajului ei despre valoarea fiecărei fiinţe umane, de ce este un lucru atât de rău să avem prejudecăţi rasiale, etnice sau naţionale? Cum putem depista şi elimina prejudecăţile din gândirea noastră?