Dușmanul ca prieten
Studiul X – Trimestrul I
Joi, 5 martie 2015
6. Rezumă în cuvintele tale ideile principale din Proverbele 26:17-23.
Proverbele 26
17 Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte este ca unul care apucă un câine de urechi.
18 Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare,
19 aşa este omul care înşală pe aproapele său şi apoi zice: „Am vrut doar să glumesc!”
20 Când nu mai sunt lemne, focul se stinge, şi, când nu mai este niciun clevetitor, cearta se potoleşte.
21 După cum cărbunele face jăratic şi lemnul foc, tot aşa şi omul gâlcevitor aprinde cearta.
22 Cuvintele clevetitorului sunt ca nişte prăjituri, alunecă până în fundul măruntaielor.
23 Ca zgura de argint pusă pe un ciob de pământ, aşa sunt buzele aprinse şi o inimă rea.
Cartea Proverbele reia tema puterii cuvintelor, referindu-se de data aceatsa la răul produs de clevetire și ceartă. Cei care îl ponegresc pe dușmanul tău inaintea ta, ca să crezi că sunt de partea ta, în realitate sunt precum ,,cărbunele”: ei alimentează cearta și te împing în focul unor necazuri mai mari (vers. 21).
În mod asemănător, buzele aprinse, care vorbesc atât de elocvent, pot ascunde o inimă rea (vers.23). Politicianul care vrea să strângă voturi, comerciantul care vrea să-și vândă marfa, omul ușuratic care vrea să seducă o femeie – toți aceștia cunosc puterea elocvenței.
Lecția din acest pasaj este să nu credem toate vorbele frumoase pe care le auzim. Ele pot fi periculoase tocmai pentru că sunt frumoase. Unii sunt foarte buni vorbitori. Ei par atât de convingători, de sinceri și preocupați de noi, dar, în inima lor, se petrece cu totul altceva. Deși cu toții am fost victimele acestui fel de oameni, cine nu s-a făcut niciodată vinovat într-o oarecare măsură de aceeași purtare: am spus un lucru când, de fapt, gândeam sau sințeam cu totul altceva? Cartea Proverbele condamnă ferm aici acest mod de a înșela.
,,Tot ce fac creștinii ar trebui să fie la fel de transparent ca lumina zilei. Adevărul este de la Dumnezeu; amăgirea, în oricare dintre formele ei nenumărate, este de la Satana. […] Nu este o chestiune neînsemnată sau ușoară să spui adevărul exact. Nu putem spune adevărul dacă nu îl cunoaștem și, cât de adesea, părerile preconcepute, înclinația minții, cunoașterea imperfectă, erorile de judecată ne împiedică să înțelegem corect problemele cu care ne confruntăm! Nu putem rosti adevărul decât dacă mintea noastră este continuu îndrumată de Acela care este adevărul.” – Ellen G. White, Asemenea lui Hristos, p.71
Cât de deschis și de transparent ești în ceea ce spui? Există discrepanțe între cuvintele și gândurile tale? Chiar crezi că poți păstra la infinit această duplicitate? (Vezi Matei 10:26,27.)
Matei 10
26 „Aşa că să nu vă temeţi de ei. Căci” „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.”
27 „Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor.”
********************************************************
STUDIUL BIBLIEI LA RÂND – TRIMESTRUL I
Romani 7
Creştinul izbăvit de Lege
1 Nu ştiţi, fraţilor – căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea – că Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el?
2 Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el, dar, dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei.
3 Dacă, deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă, dar, dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă dacă se mărită după altul.
4 Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi, şi aceasta, ca să aducem rod pentru Dumnezeu.
5 Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.
6 Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.
Legea dă cunoştinţa păcatului
7 Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!”
8 Apoi, păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine, prin poruncă, tot felul de pofte, căci, fără Lege, păcatul este mort.
9 Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam, dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.
10 Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea.
11 Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi, prin însăşi porunca aceasta, m-a lovit cu moartea.
12 Aşa că Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.
13 Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă.
Lupta firii pământeşti împotriva Duhului
14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.
15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.
17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
19 Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
21 Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
22 Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu,
23 dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.
24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?…
25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.
” Nu putem rosti adevărul decât dacă mintea noastră este continuu îndrumată de Acela care este adevărul”- evidentiaza foarte bine Spiritul Prifetic in acest pasaj. Domnul Insusi spune deschis celor se opun chemarii de a veni la El pentru mantuire, dar sunt gelosi pentru ca ceilalti nu-i urmeaza pe ei: „Tot ce-Mi da Tatal va ajunge la Mine” (Ioan.6:37).
Dar cea mai periculoasa vrajmasie nu este cea manifestata fatis, ci, asa cum avertizeaza Intelepciunea, aceea care se prezinta drept prietenie.Lumea aceasta este atat de impovarata de subversivitate si ipocrizie incat limbajul sincer al neprihanirii este mai intotdeauna privit cu suspiciune, iar demagogia considerata autentica elocventa! Tipicul „fiu al pierzarii” s-a afirmat pe sine inaintea Rascumparatorului declarand: ” „Invatatorule, vreau sa Te urmez oriunde vei merge.” (Mat.8:19), atunci cand „Isus a văzut multe noroade împrejurul Său” (v:18), si in raspunsul primit se cuprind si avertisment si deconspirare: „vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (v:20), atat pentru adevaratii Sai urmasi, cat si pentru „fiii veacului acestuia”, daca ar vrea sa asculte. Dar respectivul „carturar” (v.19) era ca intotdeauna plin de perseverenta imperturbabila si prodigioasa a doritei pozitii speciale, careia ii ere definitiv devotat, si a intuitei puteri de influenta ce-l fascina, si prin care ulterior a chinuit intr-adevar nespus de mult atat pe Maestrul cat si pe discipoli, pana a venit „vremea sfarsitului” sau, si ‘i s-a luat’ ce in realitate ‘nu avea’ (Mat.13:12); caci prin sarutarea pretinsei lui devotiuni a indraznit sa vanda, pe pretul unui sclav, pe Cel ce trebuia sa stea „la dreapta Maririi” (Evr.1:3), in timp ce el insusi, in prototipica biserica a inceputului, se ambitionase sa-si insuseasca locul cel mai important si administratia cea mai profitabila!
Celalalt „fiu al pierzarii”, cel antitipic, care si-a insusit cu tot atata destoinicie loctiitorismul „templului lui Dumnezeu”, cum ar trebui sa poata fi chemat crestinismul ca biserica (2Tes.2:1-4), reuseste sa dea dimensiuni cosmice acelorasi caracteristici, cu tot atat de originala dezinvoltura. Va fi, pentru cei ce acum reusesc sa nu fie numarati intre cei ce se minuneaza doar de exotismul evoluatului produs al modernului globalism integrativ (Apoc.13:3), material suficient de a se minuna un intreg mileniu, din alte perspective.
Intre aceste doua ipostaze, e insa loc suficient pentru a ne situa oricare dintre noi, daca nu implementam, in mod autentic functional in natura noastra prezenta, conditia axiologica a uceniciei („oricine dintre voi, care nu se leapada de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”- Luc.14:33), si atributul permanent al apartenentei („cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui”- Mat.6:33). Dar, daca este atat de necesara si franchetea in crestinism, sa ne amintim ca ea trebuie sa fie completata de discreta rezerva divina: „Cata vreme aveti Lumina printre voi, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai luminii. Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat si S-a ascuns de ei” (Ioan.12:36).
Ce legatura este intre „Dușmanul ca prieten” si Proverbele 26:17-23?