Cum să trăim ca Isus?
Studiul VII – Trimestrul III
Joi , 14 august 2014
Probabil că cei mai mulţi dintre noi ne simţim covârşiţi şi descurajaţi de acest ideal înalt al iubirii dezinteresate. Cum e posibil ca noi, nişte fiinţe egoiste din fire, să ne iubim semenii în mod neegoist? Cum e posibil să ne iubim duşmanii? Omeneşte vorbind, lucrurile acestea sunt cu neputinţă.
Dar să nu uităm că Domnul Isus ne oferă, împreună cu porunca de a-i iubi pe toţi oamenii, şi puterea de a împlini porunca Sa. „Standardul acesta nu este unul pe care nu putem să-l atingem. În fiecare poruncă şi cerinţă a lui Dumnezeu, există o făgăduinţă, cea mai încurajatoare, care stă la baza acelei porunci. Dumnezeu a luat toate măsurile necesare ca să putem deveni asemenea Lui şi Îşi va împlini făgăduinţa în dreptul tuturor celor care nu se opun printr-o voinţă rea, împiedicând astfel harul Său.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 76
Ce făgăduinţă stă la baza poruncii de a ne iubi vrăjmaşii? Asigurarea că Dumnezeu este bun şi milos şi cu cei nerecunoscători şi răi (Luca 6:35,36), adică şi cu noi! Noi putem să ne iubim vrăjmaşii deoarece Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, pe când eram vrăjmaşii Săi (Romani 5:10). Când ne reafirmăm zilnic dorinţa de a accepta personal jertfa Sa pe cruce, dragostea Sa pătrunde în viaţa noastră şi, pe măsură ce o înţelegem şi o simţim, ajungem să o şi manifestăm faţă de cei din jurul nostru şi chiar faţă de duşmanii noştri.
Luca 6
35. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. 36. Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv.Romani 5
10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.7. Care este legătura dintre a rămâne în Hristos şi a-i iubi pe vrăjmaşi? Ioan 15:4-12
Ioan 15
4. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. 5. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. 6. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. 7. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. 8. Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. 9. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. 10. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. 11. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină. 12. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.Avem nevoie în fiecare zi să acceptăm jertfa Domnului Hristos şi să rămânem în El. Şi, după cum El nu a căutat să facă voia Lui, ci voia Tatălui (Ioan 5:30), tot la fel şi noi ne supunem lui Isus şi voinţei Sale. Fiindcă, despărţiţi de El, nu putem face nimic.
Ioan 5
30. Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.Pe măsură ce alegem zi de zi să ne supunem Lui, Domnul trăieşte în şi prin noi. Atunci putem spune împreună cu apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Atunci, prin harul Său, atitudinile egoiste sunt înlocuite cu gesturi şi fapte pline de iubire.
Reciteşte Ioan 15:4-12. Despre ce bucurie vorbeşte Domnul Isus aici? Cum se manifestă ea?
*
*****
STUDIUL BIBLIEI LA RÂND TRIMESTRUL II
Ezechiel 48
1. Iată numele seminţiilor. La marginea de miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat şi Haţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte, spre Hamat, de la răsărit până la apus, partea lui Dan. 2. Lângă hotarul lui Dan, de la răsărit până la apus, partea lui Aşer. 3. Lângă hotarul lui Aşer, de la răsărit până la apus, partea lui Neftali. 4. Lângă hotarul lui Neftali, de la răsărit până la apus, partea lui Manase. 5. Lângă hotarul lui Manase, de la răsărit până la apus, partea lui Efraim. 6. Lângă hotarul lui Efraim, de la răsărit până la apus, partea lui Ruben. 7. Lângă hotarul lui Ruben, de la răsărit până la apus, partea lui Iuda. 8. Lângă hotarul lui Iuda, de la răsărit până la apus, va fi partea sfântă pe care o veţi despărţi, lată de douăzeci şi cinci de mii de coţi şi lungă cât una din părţile de la răsărit până la apus; în mijlocul ei va fi Sfântul Locaş. 9. Partea pe care o veţi despărţi pentru Domnul va avea douăzeci şi cinci de mii de coţi în lungime şi zece mii în lăţime. 10. Această parte sfântă va fi a preoţilor: douăzeci şi cinci de mii de coţi la miazănoapte, zece mii în lat la apus, zece mii în lat la răsărit şi douăzeci şi cinci de mii în lung la miazăzi. În mijloc însă va fi Sfântul Locaş al Domnului. 11. Ea va fi a preoţilor sfinţiţi, a fiilor lui Ţadoc, care au făcut slujba Sfântului Meu Locaş, care nu s-au rătăcit ca leviţii, când se rătăceau copiii lui Israel. 12. Ea va fi a lor, ca parte preasfântă, luată din partea ţării care va fi deosebită Domnului, lângă hotarul leviţilor. 13. Leviţii vor avea, alături cu hotarul preoţilor, douăzeci şi cinci de mii de coţi în lung şi zece mii în lat, douăzeci şi cinci de mii în toată lungimea şi zece mii în lăţime. 14. Nu vor putea să vândă nimic din ea, nici să schimbe; şi această pârgă a ţării nu va putea fi înstrăinată, căci este închinată Domnului. 15. Ceilalţi cinci mii de coţi însă, care mai rămân în lat înaintea celor douăzeci şi cinci de mii, vor fi daţi cetăţii ca loc obişnuit, pentru locuinţe şi păşune; şi cetatea va fi la mijloc. 16. Iată-i măsurile: înspre miazănoapte, patru mii cinci sute de coţi, înspre miazăzi, patru mii cinci sute, înspre răsărit, patru mii cinci sute, înspre apus, patru mii cinci sute. 17. Cetatea va avea o împrejurime de două sute cincizeci de coţi la miazănoapte, două sute cincizeci la miazăzi, două sute cincizeci la răsărit şi două sute cincizeci la apus. 18. Rămăşiţa din lungime, de lângă partea sfântă, zece mii la răsărit şi zece mii la apus, alături de partea sfântă, va da veniturile rânduite pentru întreţinerea lucrătorilor cetăţii. 19. Lucrătorii cetăţii vor fi luaţi din toate seminţiile lui Israel. 20. Toată partea sfântă va fi de douăzeci şi cinci de mii de coţi în lung şi douăzeci şi cinci de mii în lat; şi va alcătui un pătrat împreună cu partea pe care o veţi deosebi din ea ca moşie a cetăţii. 21. Partea care va rămâne va fi a domnitorului, de amândouă laturile părţii sfinte şi moşiei cetăţii, în dreptul celor douăzeci şi cinci de mii de coţi ai părţii sfinte lângă hotarul de răsărit, şi la apus, în dreptul celor douăzeci şi cinci de mii de coţi lângă hotarul de apus, în dreptul părţilor seminţiilor. Aceasta va fi partea domnitorului. Partea sfântă însă şi sfântul locaş al Casei vor fi la mijloc. 22. Astfel moşia leviţilor şi moşia cetăţii vor fi în locul părţii cuvenite domnitorului, în mijloc; adică ce va fi între hotarul lui Iuda şi hotarul lui Beniamin va fi al domnitorului. 23. Iată celelalte seminţii. De la răsărit până la apus va fi partea lui Beniamin. 24. Lângă hotarul lui Beniamin, de la răsărit până la apus, partea lui Simeon. 25. Lângă hotarul lui Simeon, de la răsărit până la apus, partea lui Isahar. 26. Lângă hotarul lui Isahar, de la răsărit până la apus, partea lui Zabulon. 27. Lângă hotarul lui Zabulon, de la răsărit până la apus, partea lui Gad. 28. Lângă hotarul lui Gad însă pe partea de miazăzi, la miazăzi, hotarul va merge de la Tamar până la apele Meriba, de la Cades până la pârâul Egiptului şi până la Marea cea Mare. 29. Aceasta este ţara pe care o veţi împărţi ca moştenire prin sorţi seminţiilor lui Israel şi acestea sunt părţile lor, zice Domnul Dumnezeu. 30. Iată ieşirile cetăţii: În partea de miazănoapte, care are o întindere de patru mii cinci sute de coţi – 31. şi porţile cetăţii se vor numi după numele seminţiilor lui Israel – trei porţi la miazănoapte: o poartă a lui Ruben, o poartă a lui Iuda şi o poartă a lui Levi. 32. În partea de răsărit, care are o întindere de patru mii cinci sute de coţi, cu trei porţi: o poartă a lui Iosif, o poartă a lui Beniamin şi o poartă a lui Dan. 33. În partea de miazăzi, cu o întindere de patru mii cinci sute de coţi şi trei porţi: o poartă a lui Simeon, o poartă a lui Isahar şi o poartă a lui Zabulon. 34. În partea de apus, cu o întindere de patru mii cinci sute de coţi şi trei porţi: o poartă a lui Gad, o poartă a lui Aşer şi o poartă a lui Neftali. 35. De jur împrejurul cetăţii: optsprezece mii de coţi. Şi, din ziua aceea, numele cetăţii va fi: „Domnul este aici!” Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
Acest studiu ne îndeamnă să îl imitam pe Hristos sau să devenim ca El? Eu cred că iubirea divina este imposibil de manifestat dacă nu suntem uniți cu natura divină așa cum era și Iisus. Este posibil să obținem ceea ce a avut Iisus pe alta cale decât a avut-o El? Nicidecum! Așa ca exercitiile spirituale de contemplare a crucii progresiv nu pot aduce adevărata neprihănire. Este adevărat, trebuie sa înțelegem adevărul, dar după aceea trebuie să devenim adevărul prin întruparea Cuvântului în noi la evenimentul Nuntii Mielului, ziua ispășirii finale. La acest eveniment este chemat poporul nostru adventist! Să devenim și noi asemenea lui Hristos, fără păcat ca și El, prin ștergerea păcatelor!
„Pe măsură ce alegem zi de zi să ne supunem Lui, Domnul trăieşte în şi prin noi. Atunci putem spune împreună cu apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Atunci, prin harul Său, atitudinile egoiste sunt înlocuite cu gesturi şi fapte pline de iubire”. „Pe masura ce alegem zi de zi”. Bogdan, ai putea face un efort, si sa privesti lucrurile si altfel decat te-ai obisnuit, pornind de la premiza ca nu natura umana afectata de pacat este problema marii lupte, ci modul de exersare a libertatii de alegere? „… chiar daca omul nostru de afara (vechea natura) se trece, totusi omul nostru dinauntru se innoieste din zi in zi”(2Cor.4:16). Acest „om dinnauntru” este noua natura, neprihanirea pe care o putem si trebuie sa o detinem in prezent, omul nascut din nou, „din Dumnezeu”. „Caci toti cei ce sunt calauziti (prin alegerile de fiecare moment) de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”-Rom.8:14… „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti (vechea ‘natura’), ci duhovniceşti (noua ‘natura’), dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi (daca, prin alegerile voastre, va lasati calauziti de El). Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos (prin care „Hristos ” ii „este Domnul”), nu este al Lui”-v.9. Parabola Fiului de Imparat simbolizeaza proclamarea Evangheliei vesnice, in cadrul careia oferirea „hainei de nunta” celor „gasiti” (care sunt prea „saraci in duh” pentru a se considera demni de a fi „invitati”) reprezinta vestea minunata ca „Imparatul” le poate oferi aceasta haina a unei noi demnitati- indreptatirea, surprinzator de simpla dar pe deplin valabila si eficienta, prin credinta in Hristos. Aceasta este „haina de nunta”, iar venirea Imparatului pentru a-Si vedea oaspetii, care de asemanea este de fapt o mare veste buna, ca in sfarsit Dumnezeul binecuvantarilor vesnice isi intoarce din nou fata spre cei ce fusesera despartiti de El prin pacat, aceasta parte a parabolei reprezinta, deci, ‘judecata de cercetare’, care are menirea, in primul rand, de a ratifica apartenenta de „Imparatia lui Dumnezeu” a celor ce au fost deja sfintiti prin primirea si trairea harului deplin suficient al lui Hristos. Cele doua ‘naturi’, cea pacatoasa, si cea ‘nou nascuta din Dumnezeu’, spirituala, sunt prezente impreuna la inceputul experientei crestine, si, in functie de noua libertate dobandita, cea a alegerii perfect posibile in ambele sensuri, pot ‘convietui’ pana la sfarsit intr-o nesfarsita lupta, sau una obtine in cele din urma biruinta deplina asupra celeilalte, in functie de care este deplin cultivata, ‘hranita’, si care ‘lasata de izbeliste’. Prin cuvintele „caci voi ati murit, si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu” (Col.3:3), scriptura afirma potentialul deplin al crestinului de a fi gasit doar „in Hristos”. Eu iti spun ca ideile acestea de genul „sigilarea, sau nunta Mielului, reprezinta unirea naturii umane cu cea divine”… sunt nebiblice si inselatoare.
„Este adevărat, trebuie sa înțelegem adevărul, dar după aceea trebuie să devenim adevărul prin întruparea Cuvântului în noi la evenimentul Nuntii Mielului, ziua ispășirii finale.”
Bogdane ai o mică problemă! Noi nu putem deveni nimic și cu atât mai puțin ADEVĂRUL!
Adevărul e Unul Singur, Hristos!
Putem deveni ASEMENEA lui Hristos dar nu putem deveni Hristos.
Prin ștergerea păcatelor nu devenim „ca si El”.
EL nu a păcătuit niciodată, este o mare diferență!
Ilie Cristian spune:
Eu iti spun ca ideile acestea de genul “sigilarea, sau nunta Mielului, reprezinta unirea naturii umane cu cea divine”… sunt nebiblice si inselatoare.
Spiritul Profetic spune:
1) „Nunta reprezinta unirea dintre divin si uman” (COL 307)
2) Unirea divinului cu natura umană este unul dintre cele mai prețioase și cele mai tainice adevăruri ale planului de mântuire. Despre acest lucru a vorbit apostolul Pavel atunci când a spus: „Și fără îndoială mare este taina evlaviei; Dumnezeu a fost arătat în trup”.{5M 746.2}
Unirea divinului cu natura umană, manifestată în Domnul Hristos, există de asemenea în Biblie. Adevărurile descoperite sunt toate „insuflate de Dumnezeu”; și cu toate acestea, ele sunt exprimate în cuvintele oamenilor și sunt adaptate nevoilor neamului omenesc. Astfel, se poate spune despre Cartea lui Dumnezeu, așa cum era în Hristos, căci „Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr”. Și faptul acesta, departe de a fi un argument împotriva Bibliei, va întări credința în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. {5M 747.1}
Dana, capitolul „Fara haina de nunta” din „Parabolele Domnului Hristos” incepe cu exact acest paragraf: „Parabola hainei de nuntă cuprinde o învăţătură cu consecinţe foarte mari. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea; haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toţi aceia care vor fi socotiţi pregătiţi pentru nuntă”. „Casatoria reprezinta unirea lui Dumnezeu cu omenirea”, asa cum se afirma si in Apocalipsa: „Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”-Ap.21:2.3. Ni se vorbeste aici foarte clar despre reinregrarea finala si deplina a familiei umane rascumparata in Imparatia lui Dumnezeu. Nici gand de vreo ‘tainica’ unire a nu stiu caror naturi… „Haina de nunta reprezinta caracterul”, dovada justetei indreptatirii prin credinta in Hristos. Nici aici nu se spune nimic despre ‘unirea’ naturilor…
In Marturii vol.5 sora White se refera, in cap. „Si Cuvantul S-a facut trup”, la nepriceperea si necredinta iudeilor in fata unui Mesia mult mai proeminent decat ar fi dorit ei: in locul unui principe uman cu pretentii idolatrice, Fiul lui Dumnezeu ca umil inlocuitor al fiilor oamenilor, realizand o rascumparare din, nu in pacat. Expresia „unirea divinului cu natura umana” se refera la insusirea de catre Domnul Hristos a dezavantajelor ereditatii umane prin nasterea din Maria, care facea perfect posibila ispitirea Sa ca si a noastra, si nicidecum o supernatura hibrida, pe care am putea-o dori si noi in vederea imunizarii fata de pacat, cum vreti sa spuneti voi.
Iar acum sa ne gandim de ce este gresit sa se insiste pe problematica naturii umane decazute ca urmare a pacatului, si de ce este bine sa ne concentram pe corecta exercitare a libertatii de a alege, pentru a carei sansa am fost de fapt rascumparati prin jertfa lui Hristos. Citez cuvintele Domnului prin care prezinta adevarata neprihanire, neprihanirea Sa, pe care o numeste chiar „frumusetea” si „slava” Sa: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”- Exod34:6.7. Ne nastem cu tendinte spre faradelege, razvratire si pacat, despre care insa Domnul afirma ca nu are nici-o problema in a ne ierta. Dar El afirma ca facand parte din „slava” Sa faptul ca nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, ci ca pedepseste astfel de persoane si pe cele influentate si formate de catre acestea in aceeasi directie. Ce anume face ca cineva sa fie vinovat? Evident, alegerea constienta de a pacatui. Domnul Isus avertiza: „Daca ati fi orbi, n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: ‘vedem’. Pacatul vostru ramane”!(Ioan9:41) Sau: „Daca n-as fi facut intre ei lucrari pe care nimeni altul nu le-a facut, n-ar avea pacat; dar acum le-au si vazut, si M-au urat si pe Mine si pe Tatal Meu”(Ioan.15:24). Observam deci ca vinovatia nu mai poate fi indepartata (ispasita) atunci cand „lumina” (cunostinta oferita de Dumnezeu prin Spiritul Sau) este refuzata sau renegata, neputand astfel produce separarea de pacat.
Sa ne mai gandim si la urmarile unei eventuale consideratii speciale oferite acestei problemetici a ‘naturilor’: daca problema noastra este nu exercitarea vointei in a alege facerea binelui, ci acceptarea ideii ca natura noastra ne face incapabili de a nu pacatui, inseamna, de exemplu, ca nu putem pazi si implini legea, lucru ce ar justifica pe deplin pretentiile luciferiene, dar ar face ridicole poruncile divine. Biblia insa afirma cu franchete: „Cine zice: ‘Il cunosc’, si nu pazeste poruncile Lui, este un mincinos, si adevarul nu este in el” (1Ioan.2:4).
Sau, alt aspect: daca oricum nimeni, pana la ‘sigilare’, nu poate respecta legea divina, n-ar fi Domnul din nou ridicol in pretentia de a executa o judecata asupra tuturor? Asa ca primul inger este redus la tacere. Ca si al treilea, in afirmarea concluziva a neprihanirii prin credinta: „Aici este rabdarea sfintilor care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus”! Si oare condamnarea ‘caderii’ Babilonului mai poate avea vreo baza?
Sau: Daca nu se poate face nimic impotriva ‘naturii’ pana la acel tip de nunta de la sfarsit, nu sunt adventistii ridicoli in importanta pe care o dau reformei sanatatii, ca si a standardelor valutative in selectarea valorilor a ceea ce intra in „templul lui Dumnezeu”, care ar trebui sa fie sufletul uman? Si insasi pretentia ca sufletul uman ar putea fi „templul lui Dumnezeu”, pe care totusi Biblia o afirma, si pe care se construieste inclusiv artificiul unirii celor doua ‘naturi’, nu devin toate acestea absurde daca se accepta doar adevarul slabiciunii naturii umne, dar nu si esentialul adevar al puterii de a alege si de a infaptui, demonstrat si oferit noua de Domnul, si care rezolva pozitiv si deplin toate aceste aspecte (si altele)?
„In lume vati avea necazuri. Dar indrazniti, Eu am biruit lumea”!
Despre Aşer (=’cel fericit’) a zis: „Binecuvântat să fie Aşer între copiii lui Israel! Plăcut să fie fraţilor lui, Şi să-şi înmoaie piciorul în untdelemn! Zăvoarele tale să fie de fier şi de aramă, Şi puterea ta să ţină cât zilele tale!”-Deut.33:24-25.
Cristian, tu spui ca:
Expresia “unirea divinului cu natura umana” se refera la insusirea de catre Domnul Hristos a dezavantajelor ereditatii umane prin nasterea din Maria, care facea perfect posibila ispitirea Sa ca si a noastra, si nicidecum o supernatura hibrida, pe care am putea-o dori si noi in vederea imunizarii fata de pacat, cum vreti sa spuneti voi.
O sa pun aici cateva paragrafe din SP, care spun ca si noi trebuie sa devenim partasi de natura divina pentru a birui pacatul asa cum a biruit Domnul Hristos.
1. 3SM 131: Fiind părtaşi de natură divină, noi putem rămâne curaţi, sfinţi şi nepătaţi.
2. 3SM 140: Omul trebuie, prin credinţă, să devină părtaş de natură divină şi să biruiască fiecare ispită cu care este confruntat.
3.3SM 141: Hristos a luat asupra Sa corp omenesc şi a dat viaţa Sa ca jertfă pentru ca omul, devenind părtaş de natură divină, să poată avea viaţă veşnică.
4. 3SM 197: Nu există decât o singură cale de scăpare pentru noi, şi anume în a deveni părtaşi de natură divină.
5. 3SM 201: Dacă ne mustră este pentru ca să putem deveni părtaşi de natură divină.
6. 1SM 223-224: Hristos a demonstrat că este posibil ca omul să se prindă prin credinţă de puterea lui Dumnezeu. El a arătat că păcătosul, prin pocăinţă şi exercitarea credinţei în neprihănirea lui Hristos, poate fi împăcat cu Dumnezeu şi să devină părtaş de natură divină, biruind stricăciunea care există în lume prin poftă.
7. 1SM 228: Bărbaţi şi femei devin părtaşi de natură divină deoarece Hristos a luat natură omenească.
8. 2SM 50: Fiecare dintre noi vom fi groaznic ispitiţi; credinţa noastră va fi probată deplin. Trebuie să avem o legătură vie cu Dumnezeu; trebuie să fim părtaşi de natură divină; atunci nu vom fi înşelaţi de amăgirile duşmanului.
9. 2SM 368: Oamenii pot cunoaşte adevărul doar fiind ei înşişi părtaşi de natură divină.
10. 9T188: Viață veșnică poate fi oferită doar acelora care devin părtași de natură divină.
Dana, observa te rog cu atentie ce spune fiecare text ca inseamna ca omul sa devina partas de natura divina: nici-unul dintre aceste texte nu sugereaza macar ideea combinarii naturilor printr-o interventie divina la sfarsitul timpului. Sora White leaga conceptul partasiei omului de natura divina fie de posibilitatea de a „ramane curati, sfinti si nepatati” (deci la aceasta stare s-a ajuns deja, problema este aceea de a nu mai „intra in ispita”, exact cum spune cel de-al doilea text, la care se alica totusi aceeasi reteta); al treilea text arata clar ca natura umana este totuna cu corpul omenesc, „carnea” la care face referire si Pavel; in textele 3, 4 si 5 se afirma clar ca omul trebui sa „devina” partas de natura divina, nu sa i se transfere dintr-odata la sfarsit; textul 6 spune ca pacatosul, „prin pocainta si exercitarea credintei in neprihanirea lui Hristos, poate fi impacat cu Dumnezeu si (din nou), sa devina partas de natura divina, biruind (lupta credintei!)stricaciunea care este in lume prin pofta (prin care este „ispitit si momit, zamislind apoi pacatul”- Iacov1:14-15), aici putandu-se vedea deci si tardiva coabitare a celor doua naturi, dintre care una trebuie sa biruiasca pe cealata!; textul 7 anunta ca omul isi poate insusi aceeasi natura biruitoare a pacatului ca cea manifestata de Isus in cadrul insusit de El al acelorasi limitari si slabiciuni umane; textele 8 si 9 arata clar ca doar cei ce au devenit deja (nu in viitor, ci… in prezent) partasi de natura divina, au garantia de a intelege adevarul si de a nu fi inselati (tot… in prezent); chiar si ultimul text, vorbind despre beneficiul eternitatii, se refera la cei care „devin” partasi de natura divina. In concluzie, faptul ca in vasta colectie de scrieri ale Spiritului Profetic apare de multe ori expresia „partas de natura divina”, nu inseamna ca putem desprinde aceasta expresie de ceea ce se spune de fapt in fiecare context, si sa tragem concluzia care ne place noua: ca ‘sigilarea’, sau ‘nunta’, sau ‘ispasirea finala’, ar insemna contopirea miraculoasa a ‘celor doua naturi’, cand toate aceste texte se refera de fiecare data la cu totul altceva.
„Daca veti vrea si veti asculta, veti manca cele mai bune roade ale tarii…”(Is.1:19)!
Ilie Cristian a scris:
Observam deci ca vinovatia nu mai poate fi indepartata (ispasita) atunci cand “lumina” (cunostinta oferita de Dumnezeu prin Spiritul Sau) este refuzata sau renegata, neputand astfel produce separarea de pacat.
Intrebare:
-Vrei sa spui ca daca am cunoscut lumina adevarului, si noi am continuat sa traim in pacat, nu se mai poate face nici o ispasire pt.pacate?
Scumpii mei frati nu ar fi mai ușor de definit această „împărtășire de natură, divină” ca fiind umplerea cu Duhul Sfant, urmare a acceptării cu toată ființa noastră a lui Hristos in viață , cu efecte vizibile in trăirea unei vieți sfinte, de altruism și de părtășie cu aproapele nostru???
Evrei 6.4-8
„Căci cei ce au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit. Când un pământ este adaptat de ploaia care cade adesea pe el și rodește o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar, dacă aduce spini și mărăcini, este lepădat și aproape să fie blestemat și sfârșește prin a i se pune foc. ”
Sorine, versetele de mai sus clarifica faptul că este posibila o situație ca cea exemplificata de fratele nostru, Ilie Cristian. Rămâne tot timpul, ca necunoscuta in ecuația mântuirii individului, adâncimea nebănuită a dragostei și iertării Divine cu care e bine pentru sufletele noastre sa nu ne jucăm.
Sorin, suntem mântuiți prin har, prin credință, dar nu orice fel credință, ci aceea „dată sfinților odată pentru totdeauna”, care, dacă nu este manifestata prin faptele iubirii „este moartă în ea însăși”. Iar primele fapte de genul acesta sunt cele ale pocăinței, delimitarea de faptele păcatului prin regretul sincer și continua ferire de a le mai face. Ulterior sau chiar concomitent, adevărata credință „lucrează prin iubire”, căutând „mai întâi” Împărăția și neprihănirea lui Dumnezeu. Acesta este răspunsul corect în confruntarea cu lumina Evangheliei, care asigură ispășirea păcatului, cu condiția ca acest tip de răspuns sa fie dat în viata prezenta, înaintea sfârșitului harului.
Marion, la ce ai mentionat tu din cartea Evrei, mai adaug si eu tot din cartea Evrei, cap.10:26 unde sta scris:
“Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate”.
Ilie Cristian, oare Pavel vrea sa spuna ca, odata botezati in credinta pe care am incheiat-o cu totii prin legamantul in apa botezului, daca dupa ce am incheiat acest legamant de a nu mai pacatui, si totusi am pacatuit cu voia dupa botez, dupa ce am primit cunostinta adevarului, nu mai exista nici o jertfa pentru pacatele comise dupa botez?
Azi am asistat la un botez, au intrat in apa botezului niste tineri care nici nu cred ca au terminat liceul. Era bucurie pentru ei, dar in sinea mea ma gandeam: Oare acestia stiu ce este sa dai piept cu greutatile vietii? Vor mai pacatui cu voia dupa acest legamant incheiat?
Stiti, inainte de botez, pastorul intreaba pe candidatii care vor sa se boteze, o serie de intrebari, printre care si intrebarea daca sunt de acord sa pazeasca toate poruncile. Bineanteles ca candidatii spun: DA, exact ca si israelitii care spuneau: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex.19:8)
Hei, bine, asa cum spuneam mai sus, niste tineri care nici nu terminasera liceul, au incheiat legamant cu Domnul prin botez. In sinea mea ma gandeam: Aceste suflete vor mai incerca sa copieze la examene sau lucrari?, se vor abtine sa priveasca imagini sau scene erotice?, vor renunta la minciuna sau pofta, oricat de mica ar fi ele?
Si Pavel spune:“Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate”.
Ce cuvant aveti de spus la aceasta intrebare?
Cred că dimensiunile iertării lui Dumnezeu nu le putem judeca noi dar nici nu e bine să încercăm să le aflăm limitele.
Momentul nostru este astăzi, viitorul nu ne aparține.