Ruşinea
Studiul 5
Duminică , 23 ianuarie
1. Cum s-a manifestat sentimentul de vinovăţie în cazul lui Adam şi al Evei? Ce aspect al reacţiei lui Adam a fost deosebit de dăunător? Geneza 3,8-13
Geneza 3
8. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. 9. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” 10. El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” 11. Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” 12. Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” 13. Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” Vinovăţia a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om. Comportamentul lui Adam şi al Evei s-a schimbat imediat după comiterea păcatului. Ei „s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). Această reacţie nemaiîntâlnită până atunci era semnul fricii de Tatăl şi Prietenul lor şi, totodată, al ruşinii lor de a apărea înaintea Sa. Până la cădere, ei găsiseră bucurie în prezenţa lui Dumnezeu, însă acum se ascundeau de El. Relaţia lor frumoasă cu Domnul s-a rupt. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele teribile ale neascultării de Dumnezeu.
Să observăm cuvintele folosite de Adam şi de Eva: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…” şi „Şarpele m-a amăgit…”. Vinovăţia generează aproape automat mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducerea de argumente. Sigmund Freud, întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie” în dreptul acestui mecanism şi a susţinut că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau pe seama circumstanţelor pentru a-şi uşura sentimentul de vină. Proiecţia este pentru ei un mecanism de apărare. Însă învinovăţirea altora nu aduce rezultate bune în relaţiile interpersonale şi aşază o barieră în calea iertării lui Dumnezeu. Adevărata soluţie constă în asumarea deplină a vinei pentru faptele săvârşite şi căutarea eliberării de vinovăţie la Cel care poate într-adevăr să ne-o ofere: „Acum dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8,1).
Uneori, oamenii se simt vinovaţi din motive neîntemeiate. Rudele apropiate ale persoanelor care se sinucid, supravieţuitorii unui accident grav sau ai unei calamităţi şi copiii unui cuplu divorţat recent sunt câteva exemple clasice în privinţa sentimentului nejustificat de vinovăţie. În aceste cazuri, oamenii trebuie să ştie că nu sunt răspunzători pentru comportamentul altora sau pentru evenimentele imprevizibile. Dacă totuşi, în anumite cazuri, au o anumită parte de vină, ei trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor, să caute iertare de la cei pe care i-au rănit şi să se prindă cu tărie de făgăduinţe biblice, precum aceasta: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103,12).
Cum reacţionezi atunci când te simţi vinovat? Dai imediat vina pe alţii, la fel ca Adam? Ce poţi face pentru a-ţi recunoaşte greşelile şi pentru a merge mai departe prin harul lui Dumnezeu?
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
