Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra. – Psalmii 37:5

Excursia în Africa era planificată de doi ani. Întreaga familie urma să călătorească din Gambia în Nigeria, unde mergeam ca delegată la un congres al femeilor. Aceasta avea să fie prima călătorie a copiilor în Nigeria.

Ca de obicei, am încredinţat călătoria noastră în mâna Domnului. Am ajuns la graniţa cu Gambia seara târziu. Ultimul autobuz către satul de dincolo de graniţă era gol, aşteptându-şi pasagerii. Am stat până la ora 9 seara şi nu au mai venit alţi pasageri. Ne-am rugat de şofer să pornească la drum; el a fost de acord, doar cu condiţia ca noi să plătim şi pentru locurile libere. Din cauza situaţiei în care ne aflam, am acceptat. Înainte să plecăm, a mai venit un pasager şi am pornit aşadar în noaptea întunecoasă şi ploioasă. Ploaia era însoţită de vânt puternic, luminile din interiorul autobuzului s-au stins şi ne-am dat seama că vehiculului îi lipseau garniturile de la uşi.

Drumul bolovănos era plin de ravene, iar din acoperişul şi de pe podeaua autobuzului se infiltra apa. Curând am trecut printr-o baltă mare, iar autobuzul şi-a pierdut farurile din faţă. Un potop de apă a năvălit în vehicul, udându-ne la picioare. Nu aveam vizibilitate aproape deloc. M-am rugat ca Dumnezeu să ne conducă până la finalul călătoriei. Ajutorul de şofer a cerut pasagerilor lanterne. Eu şi cealaltă femeie din autobuz aveam fiecare câte o lanternă. Ajutorul de şofer s-a urcat pe autobuz şi lumina drumul cu lanternele pentru ca şoferul să poată vedea pe unde conduce. De asemenea, ajutorul de şofer şi-a dat jos cămaşa şi a folosit-o pentru a şterge parbrizul pentru că autobuzul nu avea ştergătoare.

Deja toată lumea era udă. Ne era frig şi eram tensionaţi, deoarece nu ştiam ce putea să se întâmple. Copiilor le era frică şi se agăţau de noi. Întreaga familie era acum în mâinile lui Dumnezeu; nu aveam la cine să apelăm decât la Isus. Ne-am rugat ca El să intervină în călătoria aceea prin noaptea furtunoasă şi neagră.

Am făcut în trei ore un drum care în mod normal ar fi durat 45 de minute.

În cele din urmă am văzut o lumină în depărtare – ajunseserăm la destinaţie. Ştiam că Dumnezeu era Cel care condusese autobuzul. Îl laud pentru că a vegheat asupra noastră până la finalul călătoriei.

În călătoria noastră prin viaţă este posibil să trecem şi prin furtuni. Totul poate părea sumbru şi ameninţător. Cu toate acestea, Dumnezeu a promis că ne va duce cu bine la destinaţie. Fii plină de curaj astăzi!

Taiwo Adenekan

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.