[vineri, 28 ianuarie] Un gând de încheiere

 

 

În cartea Evrei, Pavel folosește odihna de Sabat drept simbol al mântuirii prin har pe care Dumnezeu ne-o oferă. Sensul pe care el îl atribuie acestei odihne implică faptul că Sabatul a fost prețuit și respectat de credincioși. Totuși, începând cu secolul al II-lea d.Hr., avem dovezi despre o schimbare decisivă în biserică. Păzirea Sabatului a încetat să mai fie considerată un simbol al mântuirii și a fost, în schimb, văzută ca un simbol al loialității față de iudaism și față de vechiul legământ, care trebuia evitat. Păzirea Sabatului devenise totuna cu „simpatizarea” iudaismului. Ignatius Antioch (circa 110 d.Hr.) remarca: „Aceia care au trăit potrivit vechii rânduieli au găsit o nouă speranță. Ei nu mai țin Sabatul, ci ziua Domnului – ziua în care am fost readuși la viață cu Hristos.” – Jacques B. Doukhan, „Israel and the Church: Two Voices for the Same God” (Hendrickson Publishers, Peabody, MA, 2000, p. 42). Pierderea înțelegerii despre păzirea Sabatului ca simbol al mântuirii prin har a dus la lepădarea Sabatului în biserica creștină.

 

„Pentru toţi aceia care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creaţiunii, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenţia către pacea Edenului care a fost pierdută, el ne vorbeşte despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din natură repetă chemarea Lui: «Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă» (Matei 11:28).” – Ellen G. White, „Hristos, Lumina lumii”/„Viața lui Iisus”, p. 289.

 

 

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO