[duminică, 23 ianuarie] Țara, ca loc de odihnă
1. Citește Geneza 15:13-21. Ce i-a promis Dumnezeu lui Avraam?
„13 Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. 14 Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. 15 Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. 16 În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.” 17 După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc, şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. 18 În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, 19 şi anume ţara cheniţilor, a cheniziţilor, a cadmoniţilor, 20 a hetiţilor, a fereziţilor, a refaimiţilor, 21 a amoriţilor, a canaaniţilor, a chirgasiţilor şi a iebusiţilor”.
Când Dumnezeu i-a eliberat pe israeliți din sclavia Egiptului, scopul Lui a fost de a-i duce în țara Canaan, unde puteau să-I slujească și să-L asculte nestingheriți (Exodul 8:1; Psalmii 105:43-45), inclusiv să se bucure de odihna de Sabat pe care faraonul le-o interzisese (Exodul 5:5). Țara Canaan era moștenirea pe care Dumnezeu i-o făgăduise părintelui lor Avraam, pentru că acesta ascultase de glasul Său și își părăsise țara natală ca să meargă în Țara Promisă (Geneza 11:31–12:4).
Scopul pentru care Dumnezeu le-a dăruit copiilor lui Israel țara Canaan nu a fost doar acela de a o lua în stăpânire. El i-a adus la Sine (Exodul 19:4). Dorința Lui era ca ei să locuiască într-o țară unde să se poată bucura de o relație strânsă cu El, fără niciun impediment, și să fie o mărturie pentru lume despre cine era adevăratul Dumnezeu și ce I-a oferit El poporului Său. Asemenea Sabatului Creației, țara Canaan a fost un cadru care a făcut posibilă relația apropiată cu Răscumpărătorul lor și desfătarea în bunătatea Lui.
În Deuteronomul 12:1-14, Domnul le-a spus israeliților că aveau să intre în odihna Lui nu atunci când vor intra în țară, ci după ce vor elibera țara de idolatrie. După aceea, Dumnezeu avea să le arate lor, celor aleși ai Săi, un loc unde va locui printre ei.
2. Care sunt cele două lucruri pe care odihna de Sabat le comemorează și ce legătură există între ele?
Exodul 20:8-11
„8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. 9 Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. 10 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. 11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o”.
Dumnezeu a asociat Sabatul săptămânii Creației cu eliberarea din Egipt. El le-a poruncit israeliților să păzească ziua a șaptea ca un memorial al lucrării Lui creatoare și al răscumpărării lor din Egipt. Atât Creația, cât și răscumpărarea sunt înscrise în porunca despre Sabat. După cum nu ne-am creat singuri, la fel nu ne putem nici răscumpăra singuri. Este o lucrare pe care doar Dumnezeu o poate face și, prin faptul că ne odihnim, recunoaștem dependența noastră de El nu doar în ce privește existența, ci și în ce privește mântuirea. Păzirea Sabatului este o expresie grăitoare a mântuirii care se capătă doar prin credință.
Cum ne ajută păzirea Sabatului să înțelegem totala noastră dependență de Dumnezeu?
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
