Perseverenţa în rugăciune

După ce le-a prezentat ucenicilor o rugăciune-model, Domnul Isus a scos în evidenţă nevoia de rugăciune stăruitoare prin parabola prietenului care vine la miezul nopţii (Luca 11:5-13). Mai târziu, când Se apropia de încheierea lucrării Sale, le-a amintit din nou urmaşilor Săi despre nevoia de pocăinţă şi smerenie în rugăciune (Luca 18:9-14). Ambele parabole ne arată că rugăciunea nu este doar o rutină religioasă, ci o legătură vie şi stăruitoare cu Tatăl.

Care este învăţătura din parabola relatată în Luca 11:5-8?

Luca 11:5-8
5. Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi se duce la el la miezul nopţii şi-i zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini,
6. căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte”;
7. şi dacă, dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini” –
8. vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.

Mântuitorul a spus această parabolă pentru a încuraja perseverenţa în rugăciune. Rugăciunea nu ar trebui să devină o rutină, ci ar trebui să fie temelia relaţiei noastre cu Dumnezeu, a bizuirii noastre totale, insistente şi neîntrerupte pe El. Rugăciunea este respiraţia sufletului; fără ea, suntem morţi din punct de vedere spiritual. Parabola aceasta este despre un om care vine la prietenul său, la miezul nopţii, să-i ceară o pâine pentru oaspetele său. În ciuda orei târzii şi a dificultăţii de a-i satisface cererea, prietenul cedează şi răspunde în cele din urmă rugăminţilor sale insistente. Cu cât mai dornic este Dumnezeu să îi răspundă celui care stăruie în rugăciune! Insistenţa noastră nu schimbă decizia Sa, ci întăreşte încrederea noastră.

Ce lecţie esenţială despre rugăciune descoperim în Luca 18:9-14?

Luca 18:9-14
9. A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.
10. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş.
11. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta.
12. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”
13. Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”
14. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.”

Fariseul se aştepta să primească aprobarea lui Dumnezeu, bazându-se pe faptele lui de neprihănire. Vameşul a contat pe mila Lui şi a cerut să fie acceptat pe baza harului divin. Deci noi nu suntem acceptaţi de Dumnezeu pe baza a ceea ce suntem sau facem, ci numai prin harul Său. Numai cei pocăiţi şi smeriţi, care regretă cu adevărat că au păcătuit pot primi acest har. „Blândeţea şi smerenia sunt condiţiile succesului şi ale biruinţei. O cunună de slavă îi aşteaptă pe aceia care se pleacă la piciorul crucii.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 590

Cei care nu Îl cunosc pe Domnul tind să se compare cu alţii, pe care îi consideră mai răi decât ei, ca să se mângâie cu gândul că ei sunt mai buni. De ce este aceasta o amăgire? Ce importanţă are dacă alţii sunt mai răi decât noi? Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO