Înapoi la Ierusalim
S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei adunaţi la un loc şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.” (Luca 24:33-34)
Ascultă ediția audio aici.
Isus a dispărut dinaintea celor doi ucenici din Emaus chiar în momentul în care L-au recunoscut. De ce? Timp de mai bine de trei ani, acești oameni își puseseră credința și încrederea în Isus, în prezența Sa vizibilă, auzibilă, tangibilă. Făcuseră parte din cercul Său de prieteni, fuseseră martori ai manifestărilor publice ale divinității Sale. Dar când a fost crucificat și pus în mormânt, au încetat să Îl mai vadă și au crezut că Îl pierduseră pentru totdeauna. Venise momentul să trăiască prezența interioară a lui Isus în viețile lor, să vadă invizibilul prin credință. Așa că Isus a dispărut. Avuseseră dovada învierii Sale și, la fel ca Toma, trebuiau să creadă fără să vadă. Cu toții avem nevoie de acest lucru: de prezența interioară a lui Hristos, de o realitate interioară necondiționată de circumstanțe, de o prezență exclusiv prin credință. Credința integrală nu este un misticism interior, golit de realism.
De la Emaus, probabil fără să fi terminat de mâncat, s-au întors la Ierusalim. Noaptea, întunericul, oboseala, obstacolele, nimic nu mai contează când „inima arde” de bucuria revederii lui Isus înviat. Dacă la dus mergeau încet, târându-și pașii, vorbind cu amărăciune și melancolie, pe drumul de întoarcere la Ierusalim mergeau cu plăcere, nu cu tristețe, cu certitudini, nu cu îndoieli, fără a-L avea pe Hristos alături, dar cu Hristos în ei, plini de speranță, nu de nostalgie, îmbătați de bucuria regăsirii, nu simțindu-se abandonați, siguri de victorie, nu împinși de eșec. Același drum, dar mult mai scurt odată ce în inimă le ardea un foc. Să remarcăm expresia de entuziasm și de satisfacție cu care începe și se termină Evanghelia lui Ioan: „Noi am găsit pe Mesia!” (Ioan 1:41; 20:25).
Ellen White interpretează astfel călătoria de întoarcere la Ierusalim a celor doi ucenici din Emaus: „Noaptea este întunecată, dar Soarele Neprihănirii luminează asupra lor. […] Hristos este un Mântuitor viu. Ei nu-L mai jelesc ca pe un om mort. Hristos a înviat – repetă ei mereu și mereu. Aceasta e solia pe care ei o aduc celor întristați. Trebuie să le povestească întâmplarea minunată de pe drumul către Emaus. Trebuie să le spună cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc solia cea mai mare care s-a dat vreodată lumii, vestea bună de care depind nădejdile neamului omenesc atât pentru vremurile acestea, cât și pentru veșnicie” (Hristos, Lumina lumii, p. 695). Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne înflăcăreze inima cu ardoare spirituală.
Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse
Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
