Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viafa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. – Ioan 3:16,17

Era Ziua Mamei. Casa noastră se învecina cu o pădure de câteva hectare, în care creşteau din abundenţă flori. Copiii mei, de trei şi, respectiv, şase ani, explodau de bucurie şi exuberanţă cântând La mulţi ani de Ziua Mamei! şi oferindu-mi un buchet de flori îmbibate de polen. Am răspuns cu un strănut, apoi cu un alt strănut şi tot aşa. A fost greu să le explic de ce a trebuit să arunc preţiosul lor cadou.

După mulţi ani, fiica mea cea mare mi-a scris un bilet de genul: „Mulţumesc, dar n-am nevoie…” de la colegiul unde se afla. „Mamă, prăjiturile pe care mi le-ai trimis erau pline de mucegai. A trebuit să le arunc.”

În perioada în care eu şi soţul meu eram misionari în Rusia, au fost câteva ocazii în care, cu durere, a trebuit să aruncăm un cadou oferit din dragoste. Un grădinar mi-a dat răsaduri de flori să le plantez în grădina mea din America. A trebuit să le arunc – vama americană nu îmi permitea să trec cu ele. A fost dureros pentru mine.

Ce să mai spun de teancurile de felicitări cu mesaje de mulţumire şi de însănătoşire grabnică ce fuseseră confecţionate de mânuţe recunoscătoare? Şi ele, într-un final, au trebuit eliminate. Imediat după ce ne-am căsătorit, am păstrat anunţurile de la prieteni că vor avea un copil şi am lipit în albume felicitările pe care le primeam. N-a durat mult şi a devenit evident că acest obicei nu avea cum să continue.

În prezent, păstrez doar felicitările atipice primite de la copii şi nepoţi. Dar şi această practică începe să devină copleşitoare. Mă tot gândesc că, poate atunci când noi n-o să mai fim, copiilor o să le facă (sau nu) plăcere să le vadă. Apoi mai sunt şi felicitările de sfârşit de an; cu ele ce să fac? Avem nişte prieteni care au obiceiul ca, în fiecare zi a anului, să ia câte o felicitare şi să se roage pentru persoana care le-a trimis-o. O idee bună, dar la noi nu funcţionează decât, să zicem, o săptămână. Unii îşi iau chiar timp să îi scrie persoanei respective un bileţel prin care o anunţă că s-au rugat pentru ea în ziua respectivă. Gesturi nobile, toate.

Toate aceste daruri sunt neînsemnate în comparaţie cu darul mântuirii pe care Domnul nostru Isus Hristos ni-l oferă. Nu trebuie să-l nesocotim sau să ne gândim uşuratic la el. E autentic. Singurul dar care contează.

Barbara Fluff

Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn