Pe urmele pașilor Domnului Hristos

Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. (Filipeni 2:5-7)

Fiul lui Dumnezeu… a părăsit bogățiile, onoarea și slava și a îmbrăcat divinitatea Sa cu umanitatea noastră, pentru ca oamenii să devină părtași de natură divină. El nu a venit să trăiască în palatele regilor, să trăiască fără griji sau fără a munci, beneficiind de toate facilitățile după care tânjește natura umană. Lumea nu L-a văzut niciodată pe Domnul bogat. În sfatul din ceruri, El a ales să stea între cei săraci și oprimați… și să învețe meseria părintelui său pământesc. El a venit în lume pentru a reface caracterul și a pus în toată lucrarea Sa desăvârșirea pe care a dorit s-o aducă în caracterele pe care le transformă prin puterea Sa divină.

El nu a evitat nici viața socială a tovarășilor Săi de la țară. Pentru ca toți să-L cunoască pe Dumnezeul întrupat, El S-a amestecat printre toate categoriile sociale, fiind numit prietenul păcătoșilor. Prin Sine Însuși, Domnul Hristos poseda un drept absolut asupra tuturor lucrurilor, însă El a ales o viață de sărăcie ca să poată fi bogat în ce privește comoara cerească. Deși în ceruri fusese Comandant suprem, pe pământ a ales să fie umil. Deși fusese bogat, pentru noi a devenit sărac. (…)

Domnul cere de la copiii Săi să fie ispravnicii Săi pentru o vreme, pentru a le pune caracterul la probă. În acest timp, ei își decid soarta veșnică. Dacă lucrează împotriva voinței lui Dumnezeu, ei nu pot aparține familiei regale. (…)

Dovada lucrării harului asupra inimii este dată atunci când facem bine tuturor acelora cărora avem ocazia să le facem bine. Dovada iubirii noastre este dată de un spirit asemenea celui al lui Hristos, o dorință de a împărtăși și altora lucrurile bune pe care ni le-a dat nouă Dumnezeu și dispoziția de a practica lepădarea de sine și sacrificiul de sine pentru a ajuta la înaintarea cauzei lui Dumnezeu și a fi de folos omenirii în suferință. N-ar trebui să trecem niciodată pe alături atunci când este nevoie de dărnicia noastră. (…)

Domnul îi va folosi pe toți aceia care se vor dărui pe ei înșiși pentru a fi folosiți. Însă El cere o slujire din inimă… Când inima este consacrată lui Dumnezeu, talentele noastre, energia noastră, posesiunile noastre, tot ceea ce avem și ceea ce suntem, vor fi puse în slujba Sa. – Review and Herald, 15 mai 1900

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.