Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii.” – loan 8:21
„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. (…) Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” – loan 15:5

Când eu eram adolescentă, tata s-a mutat cu serviciul într-un oraş din apropiere. Noi am rămas cu mama, ca să ne terminăm semestrul şcolar. Vinerea mergeam cu toţii şi petreceam sfârşitul de săptămână cu tata, făcând un drum de 25 de kilometri. De fapt, eu am făcut şi singură acest drum, ştiind cum să ajung acolo cu autobuzul. După ce treceam de nişte antene de televiziune, îl rugam pe şofer să oprească, coboram, o luam pe o potecă cu pietriş, apoi vedeam la scurt timp ferma unde lucra tata.

La lumina zilei, acest drum scurt era uşor. Dar cu totul altceva era parcurgerea acestui drum noaptea. N-o să-l uit niciodată. În prima ocazie când am mers la tata pe întuneric am aflat că nu era suficientă lumină pentru a vedea reperele: antenele de televiziune. Noaptea ne-a fost frică – şi ne-am şi rătăcit.

Autobuzul a oprit şi noi am coborât. Dar, din cauza întunericului dens, nu am căsit poteca cu pietriş. Deşi eram lângă o autostradă importantă, ne pierduserăm şi nu ştiam încotro să o apucăm. Mama s-a gândit că ar trebui să o luăm spre un cartier luminat, să luăm alt autobuz spre periferie, după care să mergem cu un taxi până la ferma tatei. Bineînţeles, avea să ne coste enorm. Obosiţi şi aproape lefteri, am ajuns la tata. Ce bucuros a fost să ne vadă! Fusese teribil de îngrijorat din cauza întârzierii noastre şi ne-a primit cu braţele deschise. Avea totul pregătit pentru noi. După reîntâlnire, situaţia noastră nefericită de mai devreme aproape că părea amuzantă.

Ceea ce ne-a ajutat să ajungem la destinaţie şi în siguranţa braţelor tatălui nostru a fost faptul că ne-am încurajat unul pe altul şi am parcurs drumul într-un efort comun. Văzând uşurarea şi bucuria tatălui nostru, ni s-a umplut şi nouă inima de bucurie.

Cu toţii facem parte din familia lui Dumnezeu. Cu toţii avem sansa de a ne Încuraja unii pe alţii, de a ne arăta unii altora lumina şi de a călători împreună spre casa Tatălui nostru ceresc. Avem un Tată în cer care e ataşat de fiecare om în parte. El veghează asupra noastră şi ne aşteaptă cu braţele deschise, bucurându-Se anticipat de ziua în care ne vom reîntâlni cu El în casa noastră de sus. Haideţi să nu ne rătăcim în negura acestei lumi! Să umblăm în lumina Cuvântului Său! Şi, când ne vom simţi pierduţi, să ne aducem aminte de braţele Sale, în care vom fi primiţi la finalul lungului drum spre casă.

Sueli da Silva Pereira

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.