Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. Ioan 8:36

Peste 40 de ani i-au luat Domnului să mă aducă în genunchi – la înţelegerea a ceea ce înseamnă totala dependenţă. Bineînţeles, am fost şi înainte pe genunchi, ca să mă rog aşa ca toată lumea, dar gestul fizic nu înseamnă o înţelegere deplină a ceea ce presupune „a depinde de El”. Criticile şi aşteptările pe care le aveam în raport cu mine ca femeie creştină, soţie şi mamă erau mult prea înalte.

Divorţul meu, din anul 2005, a făcut ca lumea mea să se prăbuşească. Fiind o creştină de a patra generaţie, am ştiut toate lucrurile care se cuvin spuse şi făcute. Conştiinciozitatea mea în ce priveşte zecimea şi darurile, participarea săptămânală la biserică şi responsabilităţile din cadrul bisericii m-au făcut să cred că sunt o bună creştină. Când căsnicia mea a eşuat, m-am luptat să înţeleg de ce şi cum. Ceea ce ar fi trebuit să fac era să caut în Scriptură. În schimb, eu eram furioasă – nu pe Dumnezeu, ci furioasă pur şi simplu. Când oamenii mă întrebau ce se întâmplase, frustrarea mea creştea odată cu nevoia de a da explicaţii. Apoi mai erau şi gândurile alea pisăloage: Mă judecă oare comunitatea creştină? Cred prietenii şi membrii familiei că sunt o mamă rea? Aceste gânduri îmi ocupau mintea şi mă făceau să mă simt lipsită de valoare ca om. Într-un final, L-am îndepărtat pe Dumnezeu.

Câţiva ani, efectiv m-am simţit pierdută. Acest sentiment poate fi descris ca o rătăcire prin pădure, ezitând între decizii. Să fac aşa? Poate că nu. Poate că ar trebui să îmi pun cortul aici. Să fac un foc sau ar trebui să mă aşez şi să-mi odihnesc oasele obosite? Împleticindu-mă pe cărările vieţii, mă agăţam de ceea ce trebuia să fac pentru copiii mei; de ceea ce trebuia să fac doar ca să supravieţuiesc.

Abia în 2012 L-am căutat pe Dumnezeu în mod consistent. Abia atunci am început să îi cer îndrumare pentru orice mică decizie pe care o luam. Odată făcut acest lucru, ce uşurare! Nu mai am griji, nu mai am nevoie de a mă apăra în faţa relelor acestei lumi. Pot înfrunta fiecare zi cu bucurie, pentru că acum ştiu că Dumnezeu are grijă de mine şi nu e nevoie să mă judec. Dacă pic, mă rog să mă pot ridica din nou. Când sufăr, ştiu că El nu este decât la o rugăciune distanţă. Ce bucurie mi-a produs această nouă iubire găsită! „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice, în dreptatea Ta” (Psalmul 16:11). Sunt liberă într-adevăr!

Viola Ruth Poey

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.