[sâmbătă, 12 noiembrie] Speranța, în Noul Testament

 

 

Text de memorat:

 

1 Ioan 5:11,12

„11 Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. 12 Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”.

 

Deși au scris în greacă, toți scriitorii Noului Testament (cu excepția lui Luca) au fost evrei și, firește, au abordat natura umană din perspectiva iudaică holistică, nu din perspectiva păgână, greacă. Astfel, pentru Hristos și apostoli, speranța creștină nu era o speranță nouă, ci mai degrabă manifestarea speranței din vechime, pe care patriarhii și profeții o nutriseră deja. De exemplu, Hristos a menționat că Avraam a văzut mai dinainte ziua Lui și s-a bucurat (Ioan 8:56). Iuda a afirmat că Enoh a prorocit despre cea de-a doua venire (Iuda 14 și 15). Și cartea Evrei afirmă că eroii credinței așteptau o răsplată cerească pe care nu o vor primi până nu o vom primi și noi pe a noastră (Evrei 11:39,40). Această afirmație ar fi fost lipsită de sens dacă sufletul lor ar fi fost deja în ceruri cu Domnul. Atunci când accentuează că doar aceia care sunt în Hristos au viața veșnică (1 Ioan 5:11,12), Ioan respinge teoria nemuririi naturale a sufletului.

 

De înțeles:

Nu există viață veșnică fără o relație mântuitoare cu Hristos. Speranța exprimată în Noul Testament este deci o speranță axată pe Isus. Ea este singura speranță că existența actuală, cea supusă morții, va deveni într-o zi nemuritoare.

 

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO