O asemănare a locașului ceresc

Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. (Evrei 9:1)

Mi-a fost arătat un sanctuar de pe pământ care avea două despărţituri. Semăna cu cel din cer şi mi s-a spus că era o reprezentare a celui ceresc. Mobilierul din prima încăpere a sanctuarului pământesc era asemenea celui din prima despărţitură a celui ceresc. Perdeaua a fost ridicată, am privit în Sfânta Sfintelor şi am văzut că mobilierul era întocmai ca în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Preotul slujea în ambele încăperi ale celui pământesc. Intra zilnic în prima încăpere, dar în Sfânta Sfintelor nu intra decât o dată pe an, pentru a o curăţa de păcatele care fuseseră transmise acolo. Am văzut că Isus slujea în ambele încăperi ale sanctuarului ceresc. Preoţii intrau în cel de pe pământ cu sângele unui animal adus ca jertfe pentru păcat. Hristos a intrat în sanctuarul ceresc cu jertfa propriului Său sânge. Preoţii pământeşti îşi încetau lucrarea când mureau. Din acest motiv, ei nu puteau continua slujirea pentru mult timp, dar Isus era un Preot veşnic. Prin jertfele şi arderile-de-tot aduse la sanctuarul pământesc, copiii lui Israel trebuiau să se prindă de meritele unui Mântuitor care avea să vină. Şi, în înţelepciunea lui Dumnezeu, ne-au fost date amănunte ale acestei lucrări, pentru ca noi, privindu-le, să înţelegem lucrarea lui Isus din sanctuarul ceresc.

Când a murit pe Calvar, Isus a strigat: „S-a sfârşit!” şi perdeaua templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. Acest lucru avea menirea să arate că slujbele sanctuarului pământesc s-au terminat o dată pentru totdeauna şi că Dumnezeu nu avea să Se mai întâlnească în templul lor pământesc cu preoţii pentru a le accepta jertfele. Atunci a fost vărsat sângele lui Isus care urma să fie oferit de către El însuşi în sanctuarul ceresc. După cum preotul intra în Sfânta Sfintelor o dată pe an pentru a curăţa sanctuarul pământesc, tot aşa a intrat Isus în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc, la sfârşitul celor 2 300 de seri şi dimineţi din Daniel 8, în anul 1844, pentru a face o ispăşire finală pentru toţi cei care puteau fi binecuvântaţi prin mijlocirea Sa şi, în acest fel, pentru a curăţa sanctuarul. […]

Deasupra locului în care stătea Isus, înaintea chivotului, era o slavă de o strălucire neasemuită, la care nu mă puteam uita; părea să fie scaunul de domnie al lui Dumnezeu. În timp ce fumul de tămâie se înălţa către Tatăl, slava strălucitoare a venit de la tronul lui Isus şi de la El a fost revărsată peste cei ale căror rugăciuni se ridicaseră asemenea tămâii plăcut mirositoare.

Scrieri timpurii, pp. 252-253