Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri
 fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină 
bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.

(Isaia 58:11)

În tinereţea mea, Opa (bunicul, în limba germană) vedea când suntem descurajaţi noi, cei mai tineri, şi se apropia de noi ca să ne încurajeze. Lucrul acesta ne-a ajutat mai apoi, când timpul a trecut peste noi şi credinţa noastră a fost încercată.

Opa, Oma (bunica) Hann şi cele trei fiice ale lor – Irene (mama mea), Elsie şi Hilda – au trăit în Germania în timpul guvernării lui Hitler. Pierduseră deja pe câţiva dintre cei dragi când s-a dus vestea că soldaţii lui Hitler vor pune mâna pe evreii din oraş, iar Opa şi-a dat seama că e momentul să îşi ia familia şi să plece departe. Deşi nu erau evrei, ci creştini care păzeau Sabatul, riscau să fie ridicaţi odată cu familiile de evrei, dacă rămâneau. Aşa că Opa şi-a adunat familia, inclusiv pe fraţii lui şi familiile lor, pentru a pune la cale plecarea. Şi-au dat seama că trenurile nu sunt un mijloc sigur de scăpare. Ajunseseră la urechile lor veşti că cei care plecau cu trenul ajungeau în lagăre de concentrare sau în camera de gazare. Şi, după îndelungi discuţii, au hotărât că cel mai sigur ar fi să plece cu căruţa cu coviltir.

Într-o noapte târziu, copiii au fost urcaţi în căruţă. Apoi femeile au încărcat proviziile necesare pentru o călătorie lungă şi s-au urcat şi ele.

Era o noapte întunecată, rece şi la răsăritul soarelui trebuiau să treacă o trecătoare îngustă printre munţi înalţi şi stânci de ambele părţi. Era o zonă periculoasă, cunoscută pentru atacurile hoţilor. Cu puţin înainte de a ajunge la trecătoare, bunicul le-a cerut tuturor celor care nu dormeau să îngenuncheze alături de el pentru a-I cere lui Dumnezeu ocrotire. După ce s-au ridicat de la rugăciune, unul dintre bărbaţi a spus cu voce gravă: „Suntem urmăriţi.” Şi-au întors capetele şi au văzut că în urma lor veneau câţiva soldaţi călare pe cai albi. Primii doi soldaţi s-au apropiat, însă, în loc să se oprească, au trecut înainte fără să spună o vorbă şi au făcut semn caravanei să îi urmeze. Toţi au făcut ce li s-a spus. Ceilalţi soldaţi i-au însoţit din spate.

Era încă întuneric şi îşi puteau da seama că perechi de ochi îi urmăreau din spatele stâncilor şi tufişurilor. Insă păziţi fiind de soldaţi din faţă şi din spate, nimeni nu a îndrăznit să îi oprească. Odată pericolul depăşit, au vrut să le mulţumească soldaţilor, însă aceştia au întors caii şi au dispărut fără să spună un cuvânt. Atunci, familia şi-a dat seama că fuseseră însoţiţi de îngeri.

Ori de câte ori sunt tentată să mă îndoiesc de faptul că Dumnezeu deţine controlul, îmi amintesc povestirea minunată a bunicului despre îngerii călăreţi.

RUTH VASCONCELLOS STAVENHAGEN

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO