Sticla albastră

 Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău.

(Psalmii 56:8)

Ne aflam intr-un muzeu superb în Isfahan, Iran, uitându-ne la obiectele antice din sticlă, când am dat cu ochii de ea. Era o sticlă într-o nuanţă frumoasă de albastru-deschis, de o formă elegantă, cu gâtul lung şi o margine ieşită în relief în partea de sus. Stăteam şi ne uitam la ea plini de admiraţie.

„O, da”, spuse ghidul, „aceasta este o sticlă a lacrimilor. În vremurile de demult, cât timp soţul era plecat la război, femeia îşi strângea lacrimile într-o sticlă, pentru ca la întoarcerea lui să-i arate cât de mult i-a lipsit şi să-l impresioneze.”
Am cutreierat toată partea de sud a Iranului, vizitând situri arheologice şi oraşe părăsite, inclusiv Persepolis, care fusese construit cu ajutorul sclavilor. Se crede că unii dintre aceştia erau descendenţi ai evreilor strămutaţi în Persia în timpul lui Nebucadneţar. Frizele frumos ornamentate dintre ruinele palatului antic ne-au condus înapoi în timp. Isfahan era ultima oprire în călătoria noastră, aşa că am avut timp să ne bucurăm de acest oraş fabulos, cândva capitala Persiei, şi de muzeele lui minunate.

Am aflat atunci că sticlele lacrimilor erau cunoscute în Orientul Mijlociu drept „jurnalul lichid”.

Ziua următoare, citind Biblia în răcoarea dimineţii, am dat peste textul de astăzi. Am rămas şocată. L-am citit din nou. Se potrivea atât de bine cu experienţele mele recente! Voia Dumnezeu să-mi spună ceva? Nu mai citisem acest verset înainte şi, chiar dacă-l citisem, nu mi-l mai aduceam aminte. Mi s-a părut un verset plin de însemnătate. Mi-a reamintit faptul că Dumnezeu îmi cunoaşte peregrinările, urcuşurile şi coborâşurile de-a lungul anilor, îmi cunoaşte durerea. El observă când vărs lacrimi şi plânge şi El cu mine.

Am simţit cum Dumnezeu mi-a vorbit în mod direct. Mi-a spus că mă iubeşte, că întotdeauna a fost alături de mine în mijlocul durerii şi confuziei, până când, în cele din urmă, m-a adus înapoi la El.

Acesta este un Dumnezeu care ne iubeşte, pe tine şi pe mine, pe fiecare în parte. El nu este doar puternicul Rege al universului, Creatorul, ci şi Tatăl meu, care veghează asupra mea şi mă călăuzeşte. El ia seama la peregrinările mele şi vrea să mă conducă acasă.

Nu este acesta un gând minunat că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare în parte atât de mult? Dragostea şi harul Său uimitor încă ne caută.

JUDITH MARTIN

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO