Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți

 „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare po- runcă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii.

(Matei 22:35-40)

Înconjurat din toate părţile de duşmani nerăbdători să găsească vreo greşeală la El, într-o ocazie, Isus a fost abordat de un tânăr fariseu, care L-a întrebat: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
M-am întrebat de multe ori: De ce nu a terminat Isus propoziţia după cuvântul „aproapele”? De ce a mai adăugat şi „ca pe tine însuţi”? O interpretare frecventă arată către o natură căzută, egoistă, a umanităţii. Tendinţa noastră naturală este să căutăm în primul rând interesul propriu. Astfel că suntem chemaţi să ne iubim aproapele nu mai puţin decât ne iubim pe noi înşine. Dar se pune întrebarea: Nu este, de asemenea, adevărat că trebuie să ne iubim pe noi înşine aşa cum îi iubim pe ceilalţi?

„S-a întâmplat doar de data asta. N-o să mă mai lovească.” „Probabil că am meritat asta.” „în inima mea, chiar cred că nu sunt suficient de bună.” Este posibil ca uneori păcatul să constea nu în a-i iubi pe ceilalţi mai puţin decât pe noi însene, ci în a ne iubi pe noi însene mai puţin decât îi iubim pe cei din jur. Unele femei se regăsesc aici într-o oarecare măsură. Isus nu ne-a cerut niciodată să nu ne iubim pe noi însene. El nu ne-a cerut niciodată să ne neglijăm, să permitem să fim călcate în picioare. De fapt, am dubii serioase că I-a trecut vreodată aşa ceva prin minte şi, cu siguranţă, nu vom găsi nimic despre asta nici în învăţăturile Sale. Înţelege că El te-a iubit atât de mult, încât Şi-a dat viaţa pentru tine. Dragostea Lui îţi dă valoare, iar valoarea ta este cea a vieţii Fiului lui Dumnezeu, adică infinită!

Gândindu-mă la surorile mele de pretutindeni, mă-ntreb dacă nu am luat această învăţătură de-a-ndoaselea sau dacă cumva nu i-am înţeles sensul deplin. Chemarea de a-i iubi pe ceilalţi ca pe noi înşine este la fel de bine o chemare la a ne iubi pe noi înşine la fel cum îi iubim pe ceilalţi. Neglijarea sinelui, ura faţă de tine însăţi şi sentimentul de respingere a propriei persoane – toate acestea nu fac parte din idealul lui Dumnezeu pentru noi. Este posibil ca, prin felul în care ne tratăm pe noi înşine sau în care permitem altora să ne trateze, să-I producem durere lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care ne-a cumpărat cu preţul dragostei Sale infinite? Iubindu-i pe cei care sunt reflectarea chipului Său, nu ar trebui să ne iubim şi pe noi înşine? Cum ne invită Dumnezeu să ne împărţim dragostea?

ADELINA ALEXE

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO