[joi, 17 octombrie] Teme recurente: slava
5. Citește Ioan 17:1-5. Ce a vrut să spună Isus când a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine”?
Ioan 17:1-5
„După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, asosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, 2 după cumI-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. 3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. 4 Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. 5 Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea”.
Studiul de ieri a analizat firul narativ pământean, omenesc, din Evanghelia după Ioan, cu conflictele și interacțiunile dintre oameni, având întotdeauna în centru identitatea lui Isus și ce face El. Studiul de astăzi se concentrează pe firul narativ divin, cosmic, care se găsește de asemenea
în Ioan.
Introducerea începe cu acest fir narativ cosmic. Isus este prezentat ca Fiul divin al lui Dumnezeu, Creatorul universului. Din nou, tot ceea ce nu a existat, dar a luat ființă, s-a făcut numai prin Isus. „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Dar pasajul continuă cu aprecierea gloriei întrupării Sale în ființă umană (Ioan 1:14). Ioan folosește termenii „slavă” (doxsa, strălucire, splendoare, faimă, onoare) și „a proslăvi” (doxsazō, a lăuda, a cinsti, a preamări, a glorifica), pentru a exprima ideea de onoare primită atât din partea oamenilor, cât și din partea lui Dumnezeu.
În Ioan, ideea glorificării lui Isus este legată de conceptul ceasului Său, adică momentul morții Sale (compară cu Ioan 2:4; 7:30; 8:20; 12:23–27; 13:1; 16:32; 17:1). Crucea este ceasul Său de glorie. Această idee este paradoxală, pentru că răstignirea era modul cel mai rușinos și umilitor de execuție în lumea antică romană. Acest contrast incredibil, Dumnezeu pe o cruce, ilustrează îmbinarea firului narativ uman cu cel divin. La nivel omenesc, Isus a murit în agonie, un criminal disprețuit, strigând în neputință: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Această latură umană, întunecată a crucii este prezentată în mod special în Matei și în Marcu (Matei 27:46; Marcu 15:34). Dar partea glorioasă a crucii este prezentată în special în Luca și în Ioan (Luca 23:32-47; Ioan 19:25-30). Este un loc al salvării, al harului și unde Fiul lui Dumnezeu Se predă Tatălui.
Cât de ironic! Gloria cea mai mare a lui Dumnezeu se manifestă în ocara Sa cea mai mare – purtarea păcatelor lumii de către El Însuși.
Gândește-te ce înseamnă salvarea noastră din păcat, dacă a necesitat ceva atât de drastic precum prezența lui Dumnezeu Însuși pe cruce! Cât de rău este păcatul?
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
