Un gând de încheiere
După căderea Imperiului Roman, în urma atacurilor barbarilor din nord, episcopul Romei a profitat de dispariția a trei triburi barbare și, din anul 538 d.Hr., a rămas singura putere în Roma. Apoi a preluat mai multe funcții instituționale și politice ca guvernator roman. Așa a apărut papalitatea, învestită cu putere seculară și religioasă pe care a păstrat-o până când papa a fost detronat de Napoleon, în 1798. Dar aceasta nu a însemnat finalul Romei, ci doar al acelei etape de persecuție. Papa pretinde că este locțiitorul lui Hristos şi a introdus învățături și practici contrare Bibliei. Purgatoriul, penitențele, spovedania și schimbarea poruncii a patra, de a păzi Sabatul, cu porunca de a fi păzită duminica sunt doar câteva dintre acţiunile sale de a schimba „vremurile și legea”.
„În propria putere, omul nu poate face față acuzațiilor vrăjmașului. El stă înaintea lui Dumnezeu în haine mânjite de păcat, mărturisindu-și vinovăția. Dar Isus, Apărătorul nostru, prezintă o rugăciune eficientă în favoarea tuturor acelora care, prin credință și pocăință, și-au predat Domnului viața pentru a fi păzită. El le susține cauza și, prin argumentele puternice ale Calvarului, îl biruiește pe învinuitorul lor. Ascultarea Sa desăvârșită de Legea lui Dumnezeu l-a dat toată puterea în cer și pe pământ și El cere de la Tatăl Său milă și împăcare pentru omul vinovat. … Iar acelora care se bizuie pe El cu credință, le dă asigurarea: «lată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare» (Zaharia 3:4).” – Ellen G. White, Profeți și regi, pp. 586–587
Studiu la rând:
Psalmii 6–12,
Evanghelizare, subcapitolul „Publicitatea evanghelistului”
