Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste.
Psalmii 8:4,5
Ascultă ediția audio aici.
Pentru noi, Dumnezeu este imaginea desăvârșirii și sursa ei. Acceptarea Creației și a originii noastre în înțelepciunea și puterea divină ne deschide poarta cerului, unde avem făgăduința unei refaceri totale și din punct de vedere fizic (Apocalipsa 21:4).
Această perspectivă a unei sănătăți edenice este inclusă în marea noastră nădejde, căci însăși firea tânjește după izbăvirea promisă (1 Corinteni 15:53,54).
Privind la imensitatea cerului, la lună, la stele și la toate galaxiile observabile, omul este atât de mic și de neînsemnat, un firicel de praf insignifiant și neglijabil. Și totuși, Dumnezeu a plătit un preț atât de mare pentru a-l recupera pe omul răzvrătit. Valoarea omului poate fi evaluată corect doar prin prețul sacrificiului dragostei Lui răscumpărătoare.
Scena impresionantă a încununării celor răscumpărați este descrisă de către inspirație în cuvinte impresionante:
„Îndată după aceea a apărut marele nor alb pe care stătea Fiul omului. La început, când a apărut în depărtare, acest nor părea foarte mic. Îngerul a spus că era semnul Fiului omului. Pe măsură ce se apropia de pământ, noi am putut vedea slava și maiestatea fără seamăn ale lui Isus, care venea să biruiască. Îl însoțea o suită de îngeri sfinți, cu cununi strălucitoare pe cap… El nu purta o cunună de spini, ci pe frunte avea o coroană de slavă. Pe haina și pe coapsa Lui era scris: Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Înfățișarea Îi era strălucitoare ca soarele la amiază. Ochii Lui erau ca o flacără de foc, iar picioarele păreau ca arama fină. Vocea Lui suna ca multe instrumente muzicale. Pământul se cutremura înaintea Lui, cerul se dădea la o parte ca un sul care se strânge, fiecare munte și fiecare insulă se mutau din locul lor… Cei care cu puțin timp înainte voiau să-i nimicească pe copiii credincioși ai lui Dumnezeu de pe pământ vedeau acum slava Sa odihnindu-se asupra sfinților. În groaza lor, auzeau vocile acestora spunând în tonuri voioase: «Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui» (Isaia 25:9)” (Istoria mântuirii, p. 410).
