Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii… nici lucrurile de acum, nici cele viitoare… nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”â
Romani 8:38,39
„Ai ceva în buzunar?” Acolo, în centrul culoarului supermarketului, am privit în jos, la fața unei fetițe. Purta semnele revelatoare ale sindromului Down. Încercam să fac niște cumpărături esențiale, care trebuiau făcute de mult timp, pentru că o îngrijitoare stătea cu soțul meu bolnav doar pentru câteva ore ca să mă elibereze pentru un timp scurt. Dar lipsa somnului mă făcea să mă chinui să-mi înțeleg lista de cumpărături sau să îmi dau seama unde ar trebui să mă îndrept în continuare. În afară de a răspunde la întrebările lucrătorilor de la sanatoriu, de a spăla lenjeria de pat murdară și de a pregăti mese specializate, mă simțeam pierdută. Genunchii mei obosiți voiau să cedeze, iar lacrimile amenințau să curgă. Dar trebuia să mă țin de program.
„Ai ceva în buzunar?” a repetat copilul. Înainte de a răspunde, o mână mică și murdară a săpat în buzunarul tunicii mele albe ca zăpada. „Nu, e gol”, a articulat ea. „Nu am găsit nimic acolo. O cunoști pe bunica mea?” O femeie de vârstă mijlocie care discuta în apropiere s-a uitat la copil și apoi mi-a făcut cu ochiul, înainte de a-și relua conversația. „Bunica mea vorbește cu doamna aceea de acolo. Deci, o cunoști pe bunica?” Când am clătinat din cap că nu, fetița a spus: „Este în regulă deocamdată, dacă nu o cunoști. Te iubesc oricum.” Și cu asta, și-a lipit cu tandrețe fețișoara murdară de halatul meu alb. Și, pentru o clipă, brațele scurte și dolofane au făcut tot posibilul să-mi înconjoare talia. Am simțit literalmente dragostea, în timp ce lacrimile mi-au umplut ochii pregătindu-se să-mi șiroiască pe obraji.
Ai întins vreodată mâna unui străin doar pentru a-ți da seama că acesta nu-L cunoștea pe acel Cineva care este special pentru tine? Eu da. Și poate că, la fel ca în cazul meu, înfățișarea, îmbrăcămintea, aroma sau stilul lor de viață ale acelei persoane te-au descurajat, iar răspunsul tău subliminal față de ea a dezvăluit acest lucru. Mi-aș fi dorit ca în schimb să fi transmis intenționat, prin cuvinte sau gesturi, un mesaj clar: „Este în regulă pentru moment. Te iubesc oricum.” Dacă i-aș fi lăsat să știe că îi iubesc oricum, poate că ar fi înțeles mai bine că și Dumnezeu îi iubește. Că nici moartea, nici viața, nici lucrurile prezente sau viitoare, nici depresia sau divorțul, nici abuzul… nici văduvia iminentă sau viața în schimbare nu i-ar putea despărți vreodată de dragostea lui Dumnezeu. În continuare, voi încerca să fiu mai mult ca acea fetiță care – într-o zi dureroasă și plină de lacrimi într-un supermarket – mi-a oferit asigurarea că ea și Dumnezeu mă iubesc oricum.
