Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.
Matei 25:40
Urmăream canalul 3ABN și vedeam imagini explicite cu devastarea făcută de Uraganul Katrina. Studenții de la Universitatea Andrews (Berrien Springs, Michigan) lucraseră ca voluntari, dar au trebuit să se întoarcă la școală. Era nevoie de oameni mai în vârstă care să se ofere voluntari. Am spus cu voce tare către computer: „Aș putea face eu asta.” L-am sunat pe fiul meu, iar el m-a încurajat să fiu voluntar. Am fost chemată pentru două săptămâni. Când am văzut microbuzul de zece persoane pe care urma să îl conduc, m-am gândit: Nu aș putea niciodată să îl conduc. Dar am reușit. Am petrecut douăzeci și trei de ore în mașina aceea.
Programul nostru începea cu închinarea de la ora 7 urmată de micul-dejun și de o întâlnire scurtă, iar până la ora 8 eram deja la muncă. Să stai pe o podea de beton timp de opt ore nu era ușor. Aveam două pauze și prânzul de o oră. Primeam trei mese pe zi. Deschideam cutii, sortam lucruri, scriam coduri, le reîmpachetam și le puneam pe paleți. Depozitul primea transporturi în fiecare zi. Noi le procesam și le pregăteam pentru a fi trimise la centre de distribuție, unde oamenii veneau să primească ajutoare. Rând pe rând, mi s-au rupt unghiile, așa că le-am tăiat pe toate. Împreună cu alți patruzeci de voluntari foloseam dușurile improvizate în hală. Rezervorul de apă caldă era de doar douăzeci și doi de litri, așa că am învățat să fac dușuri reci.
Duminică, am mers în insula Pecan cu ajutoare. Ține minte că eram acolo la zece săptămâni după uragan. Imaginează-ți următoarele – remorci rămase în copaci, case răsturnate și zone în care doar acoperișul casei a mai rămas pe pământ. Toată mobila și aparatura distruse erau aglomerate în munți imenși pe marginea drumului. Am văzut un om care a aprins un chibrit și și-a privit casa distrusă în flăcări. Nu numai că oamenii și-au pierdut casele și slujbele, ci cei dragi decedați au fost luați de ape.
Oamenii erau atât de recunoscători pentru orice le ofeream. Adesea, în timp ce îmi vorbeau, începeau să plângă, iar eu îi luam în brațe pentru a-i alina. M-am rugat cu ei, dar doar după ce ei Îl introduceau pe Dumnezeu în conversație. Experiența aceasta mi-a schimbat viața și mi-a dat ocazia să Îl slujesc ajutându-i pe copiii Lui aflați în nevoie.
