Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezău, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei.El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.” Apocalipsa 21:1-5

Am pierdut recent două surori. E sfâşietor sufleteşte să pierzi pe cineva drag, chiar şi când ai certitudinea că îl vei vedea din nou la a doua venire a lui Isus. Cu cât îmbătrâneşti, cu atât este mai probabil să pierzi mai mulţi prieteni şi membri ai familiei, din cauza morţii. Cu toate acestea, nu devine cu nimic mai uşor, nu-i aşa?

Unul dintre pasajele mele biblice preferate este capitolul 21 din Apocalipsa şi în special versetele de mai sus. Când mi-a murit tata, în 1955, ultimul cuvânt adresat lui de către mama a fost: „Vom fi împreună din nou la venirea lui Isus, care ne va reuni cu fetiţa noastră.” Îşi pierduseră primul copil pe când avea patru ani. Mama şi tata aveau convingerea fermă că, atunci când Isus va reveni, vom fi toţi din nou împreună. Această credinţă a ajutat-o pe mama când a murit sora mea, pe care n-am cunoscut-o, şi apoi când a murit şi tata. Mama a murit în anul 2000, tare în credinţa ei.

Să ai părinţi care se încred în Dumnezeu este important, dar de o credinţă personală avem nevoie fiecare. M-am botezat la 13 ani, când un pastor itinerant a venit pe insula mea şi mi-a spus că eram matură şi că e timpul să mă botez. Nu am urmat niciodată alte studii biblice decât lecţiile Şcolii de Sabat săptămânale pe care le avea toată lumea. După cum se poate ghici, nu prea am înţeles despre ce e vorba. În perioada liceului şi a studenţiei, în mod regulat mă ridicam în timpul Săptămânilor de Rugăciune să îmi reconfirm decizia de a-L urma pe Isus, dar abia la 23 de ani, căsătorită fiind şi având doi copii, m-am convertit cu adevărat. Soţul mi-a dat cartea Viaţa lui lisus şi am citit-o pe toată pe nerăsuflate cu o sete pe care nici nu mi-am dat seama că o am. După ce am terminat cartea, L-am acceptat pe deplin pe Isus şi salvarea oferită de El.

Sunt foarte recunoscătoare că pot spune cu încredere că îmi voi întâlni din nou surorile şi părinţii. Gata cu lacrimile, gata cu durerea! Da, vino, Doamne Isuse!

Erna Johnson

Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn