Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” – Marcu 16:15

Fiind adventistă de a cincea generaţie, dintotdeauna am ştiut că am misiunea de a răspândi vestea bună despre mântuirea şi revenirea lui Isus Hristos, după cum ne reaminteşte textul de azi. În prezent trecută bine de vârsta mijlocie, mi-am spus că, deşi am în viaţa mea o dificultate majoră, aceasta nu îmi dă voie să mă plâng. Am scleroză multiplă, aşa că picioarele îmi sunt practic nefuncţionale. Totuşi îi ştiu şi pe alţii cu dificultăţi de deplasare care au răspuns chemării. Eu de ce n-am răspuns?

O idee scurtă şi convingătoare mi-a răsărit în minte în timp ce încercam să mă dumiresc: „Să răspândesc vestea bună înseamnă să le-o fac cunoscută la trei oameni, iar ei să le-o spună altora.” Şi aveam o modalitate simplă de a-mi îndeplini misiunea: să le vorbesc celor trei persoane care mă ajută în fiecare dimineaţă.

Chiar a doua zi, mi-am demarat planul. După ce m-a ajutat să mă îmbrac, Lee, cea care era de serviciu în acea dimineaţă, m-a însoţit în sufragerie, unde eu şi mama avem altarul zilnic. Am invitat-o şi pe Lee să ni se alăture. În scurt timp, acesta a devenit un ritual îndrăgit de noi toate. Într-o zi, dusă pe gânduri şi cu multă afecţiune, Lee ne-a spus: „Nu am avut rugăciune de dimineaţă de când locuiam cu bunicul.”

Tara a părut neimpresionată de activitatea noastră matinală. Dar, într-o dimineaţă, în timp ce eram împreună cu ea în grădina de trandafiri, m-a întrebat: „Pot cânta Vin singur în grădină în timpul altarului de astăzi? E imnul meu preferat. Mama obişnuia să mi-l cânte când eram mică.”

Dimineaţa următoare, Melissa a citit cu voce tare textul zilei dintr-o traducere contemporană a Bibliei. În acel moment, efectiv am văzut cum lucrează Duhul Sfânt. „Uau”, a exclamat ea, ştergându-şi o lacrimă, „Dumnezeu probabil îmi dă un ghiont. Voia să văd acest text.”

S-ar putea să nu aflăm niciodată cine a plantat mai departe sămânţa Evangheliei sau a udat răsadul, decât când ajungem în cer. Şi s-ar putea să nu ştim nici măcar ce sămânţă a fost: un zâmbet, o vorbă bună, o inimă deschisă. Şi nici de apă nu vom fi niciodată siguri în ce anume a constat. Dar circulă pe internet un citat care spune că deseori ne îndreptăm spre Dumnezeu după ajutor când ni se clatină temeliile, după care aflăm că Dumnezeu însuşi le clătina.

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că le clatini – infirmitatea de care Te-ai folosit să mă sduci mai aproape de Tine! În modul Tău unic şi puternic, mi-ai arătat că pot da mărturie în orice condiţii.

Glenda-mae Greene

Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn