Un vechi scaun roz
Da, suflete, încrede-te in Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea, în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost. Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.
(Psalmii 62:5-8)
Pe braţul stâng al scaunului roz e o lacrimă cu trei colţuri. Scaunul e curat şi confortabil, însă e vechi. L-am găsit intr-un morman de articole de mobilier la magazinul de vechituri, aşteptând să devină comoara cuiva. Pentru că nu e confortabil să citeşti în patul de jos din dormitorul capelanului, l-am cumpărat pentru camera care serveşte ca loc de dormit pentru rezidenţi şi studenţi la Medicină deopotrivă. Ca să împiedic scaunul să dispară pe undeva, am scris pe spatele lui cu markerul: „Acest scaun aparţine capelanilor. Fiţi liberi să îl folosiţi în această cameră.”
Spitalul nostru este un spital de urgenţă şi nu e ceva neobişnuit ca doctorii să fie confruntaţi cu tot felul de provocări. Când am început să folosesc dormitorul, m-am întrebat cum să fac să relaţionez cu doctorii care aveau camere învecinate cu a mea. Ii întâlneam foarte rar; cel mai adesea îi auzeam. în puterea nopţii mă trezesc pagerele lor, care îi solicită pentru vreun caz. Şi atunci încerc să mă întorc la somnul meu, întrebându-mă dacă nu cumva urmează să fiu şi eu chemată, şi tot ce îmi rămâne de făcut este să mă rog pentru medicul care a fost chemat. Dacă nu pot să adorm la loc, mă aşez pe scaunul roz şi mă rog în timp ce tricotez sau citesc.
într-o dimineaţă, m-am ciocnit pur şi simplu de o doctoriţă, în timp ce ieşeam din camerele noastre. Am făcut cunoştinţă şi am schimbat două vorbe. Când a observat scaunul roz, mi-a zis: „Tare aş vrea un scaun din ăsta în camera mea.” Şi am invitat-o să folosească scaunul ori de câte ori uşa e deschisă. Apoi m-am dus la ale mele.
Câteva luni mai târziu, eu şi noua mea prietenă ne-am reîntâlnit pe hol. Şi mi-a mărturisit sfioasă că folosise scaunul meu. Avea nevoie de un loc confortabil unde să se odihnească între două urgenţe, unde să poată gândi în linişte sau să se poată ruga. Şi chiar adormise în scaunul meu. Vechiul scaun roz cu lacrima în trei colţuri devenise, spunea ea, ca un sanctuar pentru care îmi mulţumea, bucurându-se că îl împart cu ea.
Mi-am dat seama că vechiul scaun roz era folosit de Dumnezeu drept sanctuar pentru cel puţin un medic. Şi tare sunt curioasă de ce alte lucruri de care eu nu am habar Se foloseşte Dumnezeu.
CAROL HURLEY TURK
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
