SALVATOR CARE IARTĂ PĂCATELE

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.
1 Ioan 1:9

Ascultă ediția audio aici.

Dumnezeu nu renunță la noi din cauza păcatelor noastre. Putem să facem greșeli și să-L întristăm pe Duhul Său, dar, când ne pocăim și venim la El cu inima smerită, El nu ne întoarce spatele. Sunt piedici care trebuie înlăturate. Au fost cultivate sentimente greșite și au existat mândrie, mulțumire de sine, nerăbdare și murmurări. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie să fie mărturisite și să aibă loc o acțiune mai profundă a harului în inimă. Aceia care se simt slabi și descurajați pot să ajungă oameni ai lui Dumnezeu puternici și să facă o lucrare nobilă pentru Domnul. Dar trebuie să aibă o perspectivă înaltă în lucrarea lor și să nu fie influențați de motive egoiste.

Trebuie să învățăm în școala lui Hristos. Numai neprihănirea Sa poate să ne dea dreptul de a primi toate binecuvântările legământului harului. Am dorit și am încercat mult să obținem binecuvântările acestea, dar nu le-am primit, pentru că am cultivat ideea că am fi în stare să facem noi înșine ceva care să ne facă vrednici de ele. Noi am privit tot la noi și nu am crezut cu adevărat că Domnul Isus este un Mântuitor viu. Să nu credem că talentul și meritele noastre ne vor mântui! Singura noastră speranță de mântuire este harul lui Hristos. Prin profetul Său, Domnul promite: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55:7). Trebuie să credem promisiunea așa cum este ea și să nu confundăm credința cu sentimentele. Când ne încredem pe deplin în Dumnezeu, când ne bazăm pe meritele lui Isus ca Salvator care iartă păcatele, primim tot ajutorul pe care ni-l putem dori.

Noi privim la noi înșine ca și când am avea puterea să ne salvăm singuri, dar Domnul Isus a murit pentru noi tocmai pentru că nu suntem în stare să ne mântuim singuri. El este speranța, îndreptățirea și neprihănirea noastră. Nu trebuie să fim descurajați și să ne temem că nu avem Mântuitor sau că Lui nu-I este deloc milă de noi. Chiar în acest moment, El Își îndeplinește lucrarea pentru noi, invitându-ne să venim la El în starea noastră neajutorată, ca să fim salvați. Noi Îl dezonorăm prin necredința noastră. (Solii alese, vol. 1, pp. 350, 351)

Care este rolul simțămintelor în experiența mea spirituală? Cum aș putea face credința, și nu sentimentele, să fie sursa acțiunilor mele?