Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.
Efeseni 4:32
Într-o dimineață, fiul meu s-a apropiat de mine și și-a exprimat dragostea pentru mine afirmând cu tărie că nu ar putea trăi fără mine mai mult de douăsprezece ore. Deoarece era un copil foarte afectuos și expresiv, mă obișnuisem cu manifestările sale frecvente de dragoste și admirație față de mine. Deși manifestarea actuală de afecțiune nu ar fi trebuit să fie o surpriză, cu această ocazie, m-am trezit punând la îndoială sinceritatea cuvintelor și acțiunilor sale și am răspuns: „Ai atât de multă nevoie de mine, dar nu-mi răspunzi la telefon?!”
Am fost nepregătită pentru răspunsul său foarte sincer. Ceea ce a avut de spus tânărul meu băiat m-a învățat o lecție foarte valoroasă, pe care mă simt obligată să o împărtășesc.
Cu o față care reflecta o dezamăgire și o tristețe profunde, Nate s-a uitat la mine și mi-a spus: „Mami, ți-am cerut iertare. Cum poți să-mi amintești de păcatele pe care le-am comis ieri?”
Am tăcut o vreme. Reproșul său blând a fost neașteptat, dar necesar. Gândurile mele s-au întors la ziua precedentă, când plecasem la serviciu foarte devreme, înainte ca el să se trezească, și mă întorsesem seara târziu. Simțindu-mă prost că nu am reușit să petrec timp cu el înainte de a pleca, îl sunasem de mai multe ori în timp ce eram la serviciu. El nu răspunsese.
Mai târziu în acea zi, când mi-am exprimat dezamăgirea că nu am putut vorbi cu el înainte de școală, am fost și mai dezamăgită să aflu că alesese să nu răspundă la apeluri pentru că se uita la unul dintre programele sale și nu dorea să fie deranjat. Și-a cerut scuze și mi-a spus că plănuise să-mi răspundă la apeluri, dar uitase.
De câte ori ne amintim cu ușurință de păcatele comise împotriva noastră, mai ales de către cei pe care îi iubim cel mai mult? Ne facem rău nouă înșine și celorlalți revenind la greșelile comise? Și ne luptăm să ne iertăm pe noi înșine chiar și după ce ne-am rugat lui Dumnezeu pentru iertare?
Astăzi, să ne amintim că Dumnezeu ne iartă păcatele și le șterge. El a promis că va arunca păcatele noastre în fundul mării (Mica 7:19). Nu ar trebui să le acordăm și semenilor noștri același dar al iertării?
