Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip.
Isaia 49:15
Capelanul nostru ne-a relatat o poveste remarcabilă despre rugăciune, credință și determinare de pe vremea când era pastor în Jamaica. Una dintre surorile de la biserica pe care o păstorea a mers la spitalul municipal pentru a-l aduce pe lume pe băiețelul ei. Procesul nașterii a fost lung și complicat. După ce copilul s-a născut, doctorilor le-a fost teamă că bebelușul fie nu va supraviețui foarte mult, fie va trăi ca o legumă, permanent. Refuzând să creadă acest lucru, mama – căreia îi vom spune Bertha – pur și simplu l-a înfășurat pe prețiosul ei băiețel într-o haină și a plecat. Nimeni nu a îndrăznit să o oprească.
Ajunsă acasă, unde alți doisprezece copii se jucau, Bertha și-a pus rochia murdară de pe ea într-o covată cu apă și a început să o spele. Când prietenii au întrebat‑o despre copil, atunci și-a amintit că încă era în buzunarul de la rochie. Rugându-se stăruitor, Bertha l-a luat pe micuțul copil din buzunar, l-a încălzit și l-a liniștit și L-a implorat pe Dumnezeu să îi păstreze viața. Micuțul a început să ia în greutate după câteva vizite la spital pentru transfuzii de sânge. Marele Medic știa mai bine decât ceilalți medici. El are vindecarea sub aripile Sale. Bertha nu a încetat niciodată să se roage. De fapt, ea s-a rugat când l-a însoțit pe fiul ei și frații lui la școală. S-a rugat când el a terminat facultatea. Încă se ruga când el a început să păstorească o biserică. Când am repovestit această relatare interesantă prietenelor mele, dintre care majoritatea sunt mame, nu le vine să creadă. Ele au citat versetul de astăzi, dar au omis ultima parte: „totuși Eu nu te voi uita”. Bertha nu a lăsat deoparte acest gând important despre dragoste. Ea a trăit adevărul.
Meditând la această poveste m-am dus cu mintea la un pasaj inspirat pe care obișnuiam să îl cer studenților mei să îl memoreze: „Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten… Rugăciunea nu Îl coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalță pe noi la El.”[1]1 Viața Berthei exemplifică aceste gânduri inspirate. Însăși existența ei era caracterizată de rugăciune. Rugăciunea și credința au fost stâlpii umblării ei personale pline de dragoste. Credința ei umilă, simplă, a însoțit-o în tot ce a făcut.
Bertha a fost o luptătoare în rugăciune.
Cum putem da dovadă și noi de o astfel de credință?
[1]Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 93.
