Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea. – Proverbele 22:6

Tatăl meu, căruia îi spuneam Pa, era pastor hirotonit, dar a optat să fie pastor independent, pentru a putea fi cu familia și, mai mult decât orice, pentru ca toți cei zece copii ai săi să aibă parte de o educație creștină. A mutat întreaga familie mai aproape de un liceu creștin, apoi, când frații mei mai mari au mers la colegiu, Pa a mutat din nou întreaga familie până în poarta unui colegiu creștin. Cred cu toată inima că aceasta este cea mai bună moștenire pe care Pa le-a lăsat-o copiilor lui.

Pa a început să lucreze pentru editura bisericii noastre, așa că, după cursuri, în fiecare după-amiază, în loc să mă joc cu prietenii pe terenurile de joacă ale școlii, mergeam la Pa la birou și citeam iorice găseam, până la ora închiderii; uita așa am învățat să citesc cărți bune. Apoi, împreună cu el, mergeam acasă. Până în ziua de azi savurez aceste momente tată-fiică.

Pa m-a numit responsabilă cu secțiunea de corespondență a revistei Our Little Friend, revista pentru copii a bisericii noastre. Răspundeam la scrisori din alte țări, iar tata punea la poștă răspunsurile mele. Așa a început plăcerea mea de a scrie scrisori și de a scrie, în general.

Într-un an pe când eram studentă al colegiu, numele meu a apărut pe lista celor care nu îți puteau susține examenele finale până când nu se găsea o rezolvare a situației lor cu administrația. În timp ce îmi așteptam rândul să semnez un document prin acre mă obligam să îmi plătesc datoriile, mi-am auzit numele strigat; cel care mi-a dat adeverința cu care puteam să îmi susțin examenele mi-a explicat că făcea acest gest în semn de apreciere pentru bunăvoința pe care tatăl meu o arătase față de familia lui.

Tata nu a încercat să ne impună dorințele pe care le avea pentru noi, ci a acționat subtil, astfel încât să nu genereze revoltă. Când eram în școala primară sau chiar la liceu, ori de câte ori Pa era invitat să predice în alte biserici mă lua cu el. Am devenit cel mai atent ascultător. Pentru mine era cel mai bun predicator. Nu e nevoie să spun că m-am hotărât ca într-o bună zi să mă mărit cu un pastor, lucru pe care l-am și făcut. Eu și soțul meu ne-am înțeles ca pe primul nostru băiat să-l cheme Alva, în onoarea tatălui meu.

Când a împlinit 58 de ani, Pa ne-a scris tuturor copiilor câte o scrisoare în care ne cerea umil iertare pentru că a fost prea strict cu noi. Și-a încheiat scrisoarea astfel: ”Continuați lupta credinței, până când aveți biruința.” Oare nu aceasta ar trebui să fie ținta fiecăruia dintre noi?

Filipinas Raba Bautista